Profesorul a avut darul de a raspindi tinerilor sai studenti si colaboratori entuziasmul pentru o disciplina ce parea a fi, pina la un moment dat, in pierdere de viteza: literatura romana veche. Exemplul sau stralucit arata ca, intr-o vreme in care sintem obisnuiti cu lectura SMS-urilor si a e-mail-urilor, cercetarea facuta pe vechi „bucoavne” prafuite poate sa entuziasmeze si sa rivalizeze cu mult mai ofertantele domenii mai actuale, gratie unui spirit iscoditor si totodata modern prin abordare. Mai cu seama cartile publicate in ultimii ani la Editura Polirom, Noi despre ceilalti. Fals tratat de imagologie (1999), O istorie a blestemului (2001), Voievodul dincolo de sala tronului (2003), Lege si faradelege in lumea romaneasca veche (2006), Vaduvele sau despre istorie la feminin (2008), dar si Recitind literatura romana veche (1998) sau celelalte carti, tradeaza o mare bucurie a relecturii textelor care sfideaza prin vechime si parelnica imposibilitate de a rasplati apetitul cititorului actual.
Filologia bucuresteana a fost extrem de norocoasa dupa 1990, cind literatura veche a fost girata de o tripleta rara, in care Dan Horia Mazilu statea alaturi de profesorul Eugen Negrici, furat filologiei din Craiova, si de profesorul Mihai Moraru, venit el insusi de la Institutul „G. Calinescu” al Academiei Romane. Ei au remodelat profilul acestei discipline si au dilatat curiozitatea studentilor fata de un domeniu care pina atunci parea destinat unui interes marginal. Profesorul Mazilu a risipit o generozitate ce sfida uneori chiar limitele firescului si a ridicat o seama de colegi tineri in urma sa. Taberele de la Cozia stau marturie vie in memoria studentilor sai.
Nu m-am prenumerat printre studentii si nici printre colaboratorii atelierului de cultura veche romaneasca, dar am avut bucuria de a-l avea pe profesor in comisia de sustinere a doctoratului, ca decan, alaturi de nume care fac onoarea filologiei romanesti. M-am bucurat intotdeauna de afectuoasa atentie a profesorului si faptul ca devenise Directorul Bibliotecii Academiei Romane m-a apropiat si mai mult in ultimii ani.
E grav faptul ca, in graba acestei lumi, cultura de masa a tinerilor, ce pare a fi intim legata, la limita de jos, de site-uri cu referate „descarcabile” sau de un televizor ce polueaza imaginarul public cu eroi columbofili, risca sa nu absoarba modelul acestor carturari despre care, in acelasi limbaj mediatic, am putea conveni totusi ca „nu joaca in reluare”.
Este regretabil ca numele unor carturari deosebiti – si profesorul Dan Horia Mazilu era, ca semn de recunoastere profesionala, membru corespondent al Academiei Romane! – devin pricina de „stire” pentru mass media abia atunci cind dispar dintre noi, lasindu-ne alaturi doar cartile lor.
Si, desigur, un model, daruit cu mare generozitate. Dar nu incercati sa regasiti acest model rasfoind televizorul. Lectia de generozitate nu se preda la televizor.