Interviu  -  Ramona Iacobute  -  

Beata Umubyeyi Mairesse s-a născut în Butare, Rwanda, în 1979. Supraviețuind genocidului tutsi, s-a mutat în Franța în 1994 pentru a studia științe politice și a lucra pentru cauze umanitare. Acum este o scriitoare apreciată și cunoscută atât în Franța, cât și în afara granițelor ei. Pentru că a studiat la o școală internațională, în sistem belgian, și a învățat franceza la trei ani, Beata a oscilat mereu între cele două limbi și între cele două culturi, cea franceză și cea rwandeză.

În scrierile sale, fie că este vorba despre proză scurtă, poezie sau roman, se întoarce mereu în Africa, la istoria continentului ca întreg, dar și la istoriile personale, extrem de intime ale femeilor de acolo. Schimbul între generații, moștenirea culturală, limba și valențele sale, tăcerile, lucrurile nespuse care apasă relațiile de familie sunt câteva dintre temele care îi populează scrisul. Primul său roman a fost tradus și la noi cu titlul Toți copiii tăi risipiți. Prezentă la ediția din 2022 a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) de la Iași, Beata Umubyeyi Mairesse mi-a vorbit despre locul și rostul său în lumea literară, despre feminism, despre relația sa cu limba maternă, despre cauze umanitare și moduri în care un scriitor poate schimba mentalități.

Pentru început, aș dori să înțelegem mai bine atmosfera în care ați crescut și ați fost educată. În această parte a lumii, avem impresia că accesul la educație este încă un subiect delicat în țara în care v-ați născut. De aceea, v-aș întreba cum au fost pentru dumneavoastră primii ani de școală?

Eu am studiat la o școală inter­națională, în sistem belgian, și am învățat franceza la trei ani. Eram bilingvă destul de devreme, deci. Dar a fost un privilegiu, aveam rude în Franța care o ajutau pe mama să plătească școala.

Dar în perioada în care ați studiat dumneavoastră erau diferențe de abordare în ceea ce privește educația bărbaților și cea a femeilor?

Poate că în generația mamei, dar în generația mea nu. Rwanda era o țară patriarhală, dar poate cu puțin mai multă egalitate între bărbați și femei decât în alte țări africane. Astăzi Rwanda este țara cu un număr mare de femei în politică, de exemplu.

Revenind la educație, cum v-ați îndrăgostit de literatură, ce autori v-au convins?

Eu am crescut în al doilea oraș ca importanță din Rwanda. Exista acolo o intelectualitate, existau două biblioteci și o librărie, ceea ce era o raritate în orașele din țară, cel puțin în anii ’80. Apoi, mama mea era educatoare și avea un nivel de educație, citea mult. La început, când eram în Africa, citeam toți scriitorii francezi re­numiți. Însă când am ajuns în Franța s-a întâmplat ceva. Eu sunt metisă. În Africa mi se spunea că sunt albă, în Franța că sunt nea­gră. De fapt, eu nu sunt nici una, nici alta. Astfel, când am ajuns în Franța am început să citesc literatura africană, afro-caraibiană, ca să înțeleg elementele principale ale culturii în care m-am născut.

Din biografia dumneavoastră reiese că ați scris și poezie. Aș dori să știu unde vă simțiți mai bine, în interiorul prozei sau al poeziei?

La început am scris nuvele. Am vrut să povestesc despre genocidul din țara mea, despre diversitate, pentru că istoria Rwandei a fost mult caricaturizată. Nu voiam să existe o istorie unică a Rwandei, ci am vrut să scot in evidență diversitatea. Așa că mi-am luat drept personaje femei foarte diferite și le-am amestecat poveștile ca într-un mozaic. Dar scriam într-un stil care nu era neapărat frumos, pentru că subiectul era foarte dur. Scriam ficțiune. Mai apoi am vrut să abordez subiecte mult mai personale și m-am folosit de limbajul poetic, metaforic. Când am scris poezie, am simțit pur și simplu că pot să respir, să mă deschid și să experimentez prin intermediul literaturii ceva nou, mai puțin dur decât realitatea din care evadasem. Iar când am scris romanul Toți copiii tăi risipiți am păstrat ceva din limbajul poetic.

Literatura este pentru dumneavoastră exil sau acasă?

Este acasă, pentru că indiferent de limba în care scriu, franceză sau limba din țara natală, mă simt în intimitate cu mine, mă simt eu. Limba este propria noastră patrie. Atunci când avem rădăcini în pământ și apoi suntem dezrădă­cinați este extrem de dureros. În schimb, când avem rădăcinile aeriene, și pentru mine limba este o rădăcină aeriană, este mult mai bine, putem să le purtăm peste tot prin lume cu noi.

Pentru că vorbeați de limba maternă, aveți un atașament aparte față de anumite cuvinte din această limbă pe care suferiți că nu le puteți folosi, fiind intraductibile?

Limba mea este plină de resurse, este o limbă plină de imagini. Spre exemplu, prima mea carte are ti­tlul Ejo. Un singur cuvânt, ejo, care în limba mea este folosit pentru a spune și ieri, și mâine. Atunci când m-am decis să scriu o carte despre genocid, despre ce a fost înainte și ce a fost după, nu am vrut să caut un termen în limba franceză, ci l-am folosit pe cel din limba mea, iar editorul meu francez l-a acceptat. Cartea a fost tradusă în portugheză, în cehă, în engleză, dar titlul a rămas același, un cuvânt din Rwanda, țara mea.

Ce vă lipsește cel mai mult din țara natală, în afară de limbă?

Este o practică în cultura mea care uneori îmi lipsește, alteori nu. În țara mea oamenii au acest obicei de a se gândi și la ceea ce nu este spus, dincolo de ceea ce se spune. Acesta este un proces destul de obositor, pentru că, pe lângă ceea ce am vorbit cu anumite persoane, trebuie să îmi și imaginez ceea ce nu au reușit să îmi spună. Dar uneori îmi este mult mai ușor să vorbesc cu oameni care spun tot ceea ce gândesc.

Deși în Franța, țara în care trăiți, egalitatea de gen este o realitate, v-aș întreba cât de ușor v-a fost dumneavoastră, Beata Umubyeyi Mairesse, născută în Rwanda, să vă afirmați în lumea literară?

Cred că mai degrabă am întâmpinat ceva dificultăți pentru că eram de origine africană. În ceea ce privește egalitatea de gen, nu am avut probleme, întrucât primii mei editori au fost femei. Dar este adevărat că există sexism în lu­mea culturală. Momentan lupta feministelor din Franța nu s-a terminat. De exemplu, avem un ministru acuzat de viol și trebuie să vedem cum va fi pedepsit, dacă va fi găsit vinovat. În schimb, în lu­mea literară este o nouă generație de editori, femei tinere despre care cred că vor da un nou suflu acestei industrii, spre deosebire de ce se întâmpla înainte, când majoritatea editorilor erau băr­bați trecuți de cincizeci de ani.

Dar cine v-a încurajat să scrieți, să publicați?

Au fost mai multe persoane. Dar, recunosc, mult timp am avut un sentiment de nelegitimitate. Ca femeie ajungi să simți asta în lumea literară. Abia de câțiva ani reușesc să spun că sunt scriitoare. Chiar și tinerele care au acum douăzeci de ani și publică cărți au dificultăți în a fi percepute ca fiind scriitoare legitime.

Legat de asta, în societatea româ­nească au fost multe dezbateri pe tema folosirii la feminin a unor cuvinte care de­semnează anumite meserii, ocupații, cum ar fi regizor/ regizoare, scriitor/ scriitoare. Se întâmplă asta și în lumea literară în care activați dumneavoastră?

Da, și în Franța există în continuare această discuție. Feministele de aici s-au zbătut îndelung tocmai pentru a putea spune scrii­toare și nu scriitor. Dar, în același timp, părerile sunt împărțite. Sunt femei care scriu și se declară mândre scriitoare, folosind termenul la feminin, dar există și femei care vin și spun, nu, eu sunt scriitor. Jurnaliștii, de exemplu, folosesc de cele mai multe ori termenul de scriitoare.

Aș rămâne în zona feminismului și v-aș întreba dacă este literatura o armă în susținerea drepturilor femeilor, a minorităților, în combaterea discriminărilor, a rasismului?

Nu este ușor pentru o femeie să fie în această lume, asta vă pot spune. Cred că știți textul Virginei Woolf, O cameră doar a ei, în care aceasta spune că unei femei îi trebuie bani și o cameră numai a ei, în care să poată crea, departe de celelalte îndatoriri pe care le are. Cât timp societatea va favoriza bărbații și femeilor nu le va da nici bani, nici un loc al lor în care să scrie, acestea vor fi în dificultate. Totuși, de câțiva ani, vedem multe scriitoare femei din Africa, chiar dacă după colonizare prima generație de scriitori africani era reprezentată în mare parte de bărbați care vorbeau despre destinul poporului lor. Astăzi femeile africane care scriu literatură povestesc mai mult experiențe intime.

Apropo de istorie și istorii intime, cât de greu a fost pentru dumneavoastră procesul scrierii acestei cărți tradusă și în limba română, Toți copiii tăi risipiți? Ați retrăit momente dureroase?

Nu. Ador să scriu, este o reală plăcere. Am scris cartea în câteva luni. Nefiind povestea mea, ci ficțiune, mi-a fost mult mai simplu, chiar dacă subiectul este unul foarte dureros pentru țara mea.

Cum v-ați simțit după ce ați terminat cartea, credeți că ați făcut pace cu trecutul sângeros al țării în care v-ați născut?

Este romanul a trei generații. Personajul din a treia generație vine și împacă cele două generații anterioare. Azi, în Rwanda 60% din populație este născută după genocid. Eu cred în puterea noii generații de a reconstrui țara și a cultiva pacea.

Spuneați în cartea Toți copiii tăi risipiți „primul acasă nu poate fi luat în derâdere, e acea parte de intimitate care rămâne în adâncul nostru“. Unde vă simțiți acasă în prezent?

Mă simt acasă și în Rwanda, și în Franța. Este avantajul de a fi metis.

Acum este pace în Rwanda, dar în multe locuri din lume nu. Care credeți că ar trebui să fie poziționarea intelectualilor, a scriitorilor în situații conflictuale, în vreme de război?

Trebuie să își păstreze întotdea­una spiritul critic, acel spirit re­voluționar specific tinereții și să aibă curajul să spună nu. Mai ales când se apropie de bătrânețe, pen­tru că atunci când îmbătrânim devenim conservatori. Știm deja din istorie că au fost mulți intelectuali care au susținut regimuri extremiste, nazismul de exemplu, și dictatori ca Hitler.

Am citit că ați fost activă în multe asociații care oferă ajutor umanitar pentru diverse cauze sau categorii defavorizate. Credeți că și literatura are o latură umanitară?

Am lucrat în organizații umanitare la douăzeci de ani, când aveam o fire mai romantică. Astăzi nu aș mai putea. Există mulți oameni de bine în aceste organizații, însă sistemul ce are la bază țări puternice care vin în ajutorul celor sărace este unul corupt.

Momentan cred că sunt mult mai de folos în domeniul literar decât în cel umanitar, pentru că astfel am posibilitatea de a schim­ba perspectiva asupra țărilor africane. Momentan, perspectiva asupra Africii este una caricaturală, vorbim despre Africa ca și cum ar fi o țară, când de fapt este un continent cu 54 de țări. Imaginea de ansamblu are în prim-plan o dominație a Nordului asupra Sudului. Oamenii sunt pre­zentați ca fiind toți foarte săraci, mizerabili. Așa că încerc să îmi ofer ajutorul în schimbarea acestei perspective prin literatură.

Ce teme vă revin obsesiv în minte când scrieți?

Culoarea pielii, condiția persoanelor de culoare, a metișilor ca mine, transferul cultural între ge­nerații, tăcerea și limba.

De ce tăcerea?

În întreaga lume, în fiecare familie există tăceri, lucruri care nu se spun. Auzim des: „Nu vorbim despre asta la noi în familie“. Momentan lucrez și în domeniul sănătății mintale și încerc să impulsionez oamenii să vorbească, să spună ceea ce gândesc cu adevărat. Sunt oameni care vin și îmi zic că mi-au citit romanul și au avut un sentiment de familiaritate când au ajuns la pasajele despre tăceri între membrii familiei.

Ce vă inspiră în prezent? La ce lucrați?

Tocmai mi-am publicat cel de-al doilea roman în Franța. Acesta vor­bește de persoanele care emigrează și își însușesc o a doua lim­bă și care când îmbătrânesc și fac Alzheimer uită limba pe care au în­vățat-o în țara de adopție și nu mai vorbesc decât limba maternă. Însă, fiind emigranți, nu și-au învățat copii limba țării din care provin, ci limba țării în care trăiesc. Tocmai de aceea, la bătrâ­nețe, bolnavi, nu mai pot comunica cu cei dragi.

Galerie foto