Mai saraca, da, e o evidenta. Mai cenusie. Mai putin optimista. Dar in nici un caz o discrepanta de nivel aproape apocaliptic, cum se sugereaza uneori.
Totusi, aflindu-ma chiar zilele astea intr-o alta parte a Europei si motivat fiind de o discutie pe subiectul deosebirilor dintre noi si ei, mi-am dat seama ca o anume senzatie, destul de stranie, tot am la fiecare reintoarcere in Romania. Una pe care as descrie-o, in lipsa unei sintagme mai potrivite, ca pe-o readaptare brusca la un zgomot de fond care, doar pentru citeva momente la inceput, imi pare extrem de siciitor. Ca sa ma explic trebuie sa vorbesc, mai intii, despre ceea ce remarc de fiecare data cind sint plecat din tara. Anume despre o anume liniste aproape nefireasca. O liniste pe care nu mi-o ofera locurile vizitate sau evenimentele la care particip, ci, pur si simplu, departarea de tara. Si, mai cu seama, departarea de media noastra, cu precadere de televiziune.
Nu mi-a lipsit niciodata si nu-mi lipseste, observ, balacareala constanta din diverse talk show-uri, fie ele politice sau fotbalistice. Nu mi-au lipsit nici o clipa si nu-mi lipsesc defel personaje gen Zeus, Moliceanu, Gigi, Mitica si asa mai departe, desi multi spun ca ele au, pina la urma, un farmec mioritic, ca fara ele viata noastra ar fi mai putin vesela. Eu nu m-am simtit insa si nu ma simt defel mai putin bine-dispus prin separarea de ele, ci, dimpotriva, pe masura ce durata acestei despartiri se mareste, se instaleaza, tot mai confortabil, linistea despre care vorbeam. Iar linistea iti ofera si suficiente momente de buna-dispozitie – e adevarat, de un cu totul alt tip.
Odata reintors insa, redevin, trecind printr-un proces de adaptare ingrijorator de rapid, un mare consumator de personaje gen Zeus, Moliceanu, Gigi sau Mitica. Ma reconectez rapid la ele si aceasta reconectare se produce in timp ce intensitatea zgomotului de fond sporeste constant. Iar acest zgomot de fond se traduce prin injurii si jigniri in direct la televizor, prin tot felul de informatii cu iz senzationalist venite pe surse in redactii si livrate imediat noua, consumatorilor, prin polemici deloc cordiale, dimpotriva, duse pina la limita violentei fizice pe care le poarta diverse personaje si asa mai departe. La toate acestea, cum spuneam, ma adaptez foarte rapid, aproape pe nesimtite, ba chiar, o recunosc cu destula jena, nu sint putine momentele in care ma simt bine in aceasta realitate.
Perfidia tocmai aici imi pare ca rezida: in faptul ca toate acestea nu sint doar niste tuse ale vietii romanesti, niste intimplari care, eventual, se repeta, ci ele au creat ceea ce am numit, pina acum, zgomot de fond. Iar zgomotul de fond are „calitatea” ca devine in timp, cumva, parte din tine. Ne-am obisnuit toti, imi permit o paralela facila pentru o exemplificare concreta, cu tramvaiele care ne huruie sub geamuri, ne vedem linistiti de treburile noastre fara a ne mai deranja in vreun fel. Ba chiar acela e mediul sonor in care ni se pare ca ne simtim confortabil, dupa o vreme. Insa ceea ce remarcam de fiecare data cind parasim respectivul mediu, cind ne ducem undeva la tara sau undeva in munti, este efectul extrem de benefic pe care-l are asupra noastra evadarea din zgomot.
Cam acelasi lucru mi se intimpla cind parasesc Romania pentru o scurta vreme. Si-atunci, pornind de la constatarea asta, incep sa devina ridicole justificarile mediei romanesti, ba chiar si ale politicienilor sau ale vedetelor de alt tip, care sustin, intr-un fel sau altul, ca ne ofera noua, consumatorilor de presa sau votantilor, exact ceea ce cerem. Vrem scandal, ni se livreaza scandal, ne spun ei, spalindu-se public pe miini. Adevarul e insa ca, in realitate, nu ne dorim scandal. Am putea trai extrem de bine fara el. Ne-am adapta usor la liniste, am respira altfel. Numai ca nu ni se ofera niciodata un prilej pentru a face noi insine constatarea asta.
Sigur ca, atit timp cit scandalul, fie el politic sau monden, aduce audienta, nimeni nu vrea sa incerce altceva. Si nici macar nu putem cere, realist vorbind, sa se intimple asta. Insa putem cere un lucru simplu: anume sa nu se mai inghesuie ei sa ne explice ca vorbim despre cerere si oferta. Pentru ca vorbim, in fapt, despre un urias zgomot de fond creat de ei. Iar noi am inceput prin a-l tolera si am ajuns sa ne definim prin el. Vina insa nu ne apartine decit printr-o judecata intortocheata si extrem de ipocrita.