Spatiul meu favorit de vacanta (si nu numai) e cel al fostei Iugoslavii, asa ca de trei ani aleg pentru concediu, impreuna cu Alina, cite un loc din Croatia. Croatia are ditamai litoralul (in jur de cinci mii de kilometri de plaje, inclusiv insulele) si obiective turistice remarcabile. Dar si noi avem litoral. Si noi am fost tara comunista. Si noi sintem, ca si ei, in Balcani. Semanam destul de tare. E drept, Republica Socialista Federativa Croata avea un nivel de trai mult mai ridicat decit Republica Socialista Romania, dar dupa 1990 croatii au trecut printr-un razboi secesionist urit si devastator, timp in care tara a decazut teribil, in vreme ce Romania se democratiza liber, dupa puterile cetatenilor ei.
Asadar, cum a trecut destula vreme de la concediu, incerc inevitabila comparatie. N-are rost sa vorbim acum despre ritmul investitiilor economice in Croatia in comparatie cu Romania sau de nivelul de democratie atins de croati (care, de altfel, nu stiu daca e mult mai mare decit cel din Romania). Ca turist, nici nu eram interesat de asa ceva. Interesante mi s-au parut lucrurile care amintesc de Romania, dar sint un pic altfel.
De exemplu, in Opatija, statiunea in care am stat doua saptamini, am vazut parcate pe strazi o multime de masini cu numar de Germania, Italia sau Franta care aveau la volan soferi germani, italieni sau francezi. Poate parea banal, dar la inceput, cum abia iesisem din Romania, mie mi s-a parut ciudat. In Timisoara sint, cred, cam la fel de multe masini cu numar de Germania, Italia sau Franta ca in Opatija, dar ele stau de obicei inghesuite cite sase in fata vreunei vile tiganesti sau circula cu viteze imense prin oras. A, iar din masinile straine ajunse in Opatija n-am auzit niciodata vreo manea. Poate ca nemtii si italienii aia le ascultau mai discret…
Discretie… Da, si asta ar fi o problema. De cite ori am traversat statiunea, am avut impresia ca masinile care circula pe sosea fie nu au claxoane, fie li se confisca tuturor la intrarea in tara. Iar cind am revenit in Romania, prima sosea ne-a intimpinat cu mii de trimbite si goarne de masina, care (banuiesc) discutau ceva intre ele, cum fac noaptea ciinii care urla prin curtile taranilor. Probabil ca si din cauza asta in Romania toata lumea vorbeste prea tare, iar muzica din localuri se asculta mereu cu volumul la maximum – rezultatul normal fiind acela ca oamenii de la mese abia daca se inteleg intre ei. Daca n-au claxoane… Si totusi in Croatia am vazut ca exista un nivel de volum la care muzica ramine doar fond muzical si te poate binedispune fara sa-ti zguduie urechile.
Tot acolo am vazut o grija exagerata pentru bonurile de casa. N-a existat loc unde sa dam bani in schimbul vreunui produs si sa nu primim un bon de casa. Am primit bon de casa pina si pentru biletele de autobuz cumparate de la un chiosc de ziare. Ca roman, mi s-a parut exagerat.
Ca plajele si promenada erau curate, ca pe plaja existau dusuri si toalete cu sapun, hirtie igienica si pardoseala spalata, ca in localuri erai servit prompt, iar preturile erau mai mici decit in Mamaia – ei, astea sint lucruri de la sine intelese. Pofta de curatenie a romanilor se termina acolo unde incepe spatiul public, iar cultura restaurantelor e in Romania in faza de bijbiiala confuza intre ideea de lux (adica lucru scump platit) si sforarie (deci client prost servit).
Pe ansamblu, comparatia m-a intristat. Am simtit ca in Croatia lucrurile stau mai bine anul asta decit anul trecut, iar in Romania invers. Si nu e vorba doar de litoral si de statiunile pentru turisti, fiindca am vizitat si zonele neturistice ale Opatijei, si orasul invecinat, Rijeka (sau Fiume), un fel de Constanta croata. Un fel, fiindca trebuie sa pastram proportiile comparatiei: Rijeka e fata de Constanta cam cum ar fi Viena fata de Bucuresti.
Ce-i drept, in Opatija am vazut si citeva jeepuri: vreo trei-patru in doua saptamini. Imi amintesc de doua din ele: unul avea la volan un italian tinar si burtos, cu ochelari de soare si un lant gros de aur la git, iar altul era parcat in fata unui hotel de cinci stele si avea numar de Bucuresti.
…Am asa, o presimtire, ca nici la anul n-o sa ajung la Mamaia.