Promisesem săptămâna trecută că o să vorbesc despre foloasele lecturii – și nu așa, cu generalități vagi despre formarea personalității, elevarea spiritului, educația artistică, catharsis ori altele asemenea, ci despre niște foloase concrete, rezonante cu spiritul pragmatic al epocii actuale. Doar că voi apela la o poveste din alte vremi, probabil inadecvată la realitatea contemporană, totuși una care dovedește limpede cum uneori, în anumite circumstanțe, cititul aduce foloase concrete și poate oferi satisfacții memorabile. Eu, unul, le rememorez și azi cu încântare.
Pe la mijlocul anilor 1980 eram elev în Timișoara, la un liceu cu un sistem mai atipic: Liceul Silvic. Liceul avea, cum se poate bănui, aproape exclusiv elevi, adică băieți, cam toți veniți de la țară, din Oltenia, Ardeal sau Banat. Majoritatea locuiau la internatul liceului, într-un parc dendrologic superb, cu clădiri de secol XIX și cu porți pe care nu aveai voie să ieși decât cu bilet de voie. Liceul păstrase un model educațional semimilitarizat, pe care profesoarele proaspăt venite să predea la clasele de viitori pădurari și silvicultori îl descopereau cu uimire: în momentul în care intrau pentru prima oară în clasă și salutau cu benignul „Bună dimineața“ sau „Bună ziua“, un cor de adolescenți răspundea: „Să trăiți!“. Era salutul oficial impus elevilor de la Silvic, cu care întâmpinam profesori și profesoare, pedagogi și ingineri silvici, și el s-a păstrat cel puțin până la revoluția din 1989.
Regimul semimilitarizat al liceului era simțit mai acut de elevii căminiști, cei care locuiau în internat, adică aproximativ 90% din viitorii păzitori ai pădurilor. Deșteptarea se făcea la ora 6 dimineața, când începea programul de curățenie, mai întâi în camerele cu câte 7-8 paturi, apoi pe coridoarele internatului și apoi pe „sectoare“. Fiecare elev avea alocat un „sector“, o bucată din parcul dendrologic al liceului, unde i se cerea să mențină permanent curățenia, să măture frunzele, să culeagă gunoaiele, să îngrijească gardul viu și ce-o mai fi fost. Cei mai vârstnici dintre cititorii bărbați, care își amintesc lunile de armată, o să recunoască atmosfera, similară cu cea din unitățile militare ale epocii. Soldații cu stagiul militar făcut în anii comunismului își amintesc, cu siguranță, și un refren jalnic cântat de tinerii închiși între gardurile de sârmă ghimpată: „Merg prin unitate,/ Fac târâș pe coate,/ Fac plantoane, fac sectoare/ Pîn’ la liberare“.
Târâș pe coate liceenii de la Silvic nu făceau. Plantoane însă da. Nu am priceput niciodată logica acestui sistem tâmpitor de „mobilizare“ a unor puștani de 14-15 ani, dar cert e că toți cei ce locuiau în căminul liceului făceau, prin rotație, așa-numitul planton de noapte: tura întâi, de la 9 seara la 12 noaptea, tura a doua, de la 12 la 3 dimineața, și nesuferita tură a treia, când erai trezit la ora 3 și știai că noaptea și somnul tău s-au încheiat. Existau câte un planton pe fiecare etaj și unul la poarta de la intrarea în internat – deși, evident, căminul avea un portar de noapte angajat. Prin urmare, cam o dată pe lună fiecare „căminist“ stătea ca huhurezul câte trei ore din noapte pe holurile căminului. Nu am înțeles nici azi de ce.
Acelea erau însă ore în care, din lipsă de altă ocupație – fiindcă ce puteai face în crucea nopții, când toată lumea dormea? –, luai cu tine o carte și citeai. După o vreme am început să ne recomandăm unii altora cărți „bune“: la început romane polițiste sau SF, scrieri umoristice sau pentru adolescenți, dar din când în când – și tot mai des – cîte un scriitor clasic, care „băi, scrie fain, să vezi ce poveste!“ sau „are ăsta niște scene acolo, cu una de-o prind țăranii la răscoală“ sau „fazele alea din război, de pe front“ (la Camil Petrescu, la Hemingway) sau, sau…
Peste ani, am remarcat că mulți dintre colegii mei de odinioară, azi pădurari sau tehnicieni silvici, scriu relativ corect în română, mult mai corect decât mulți autori de pe rețelele sociale. E, bănuiesc, efectul lecturilor intense din orele de planton de noapte, afurisită fie-le amintirea! Și, dacă pare puțin, o să mai zic că lecturile de atunci aduceau și alte foloase, mult mai prețuite de niște adolescenți claustrați într-un mediu exclusiv masculin și cvasi-cazon. Despre ele, data viitoare.