La un pol se situeaza cei care considera ca „prin insusi temperamentul lor subiectiv si prin insasi ceea ce se intelege prin chemarea lor, literatii nu pot avea nici un punct comun cu politica, caci sferele acestor doua notiuni nu pot avea nici macar un punct de tangenta”.
La celalalt pol se afla cei care considera ca, dimpotriva, „prin insusi temperamentul lor nu strica nimic in cauza si ca prin insasi chemarea lor literatii pot si trebuie chiar sa ia parte in chestiile politice intrucit sferele notiunilor politica si literara nu numai ca au puncte de tangenta, dar sint concentrice si ca intre cele doua sfere acea a literaturii ar fi mai mica”. La mijloc, se situeaza „categoria electica care le impaca pe cele dintii doua si lasa la voie individuala amestecul literatilor in politica, dupa temperament, aptitudini si bunul plac, intrucit cimpul din care literatul trebuie sa-si culeaga roadele, nu poate fi limitat, fie acel cimp chiar politic”. Ce s-ar intelege de aici? Ca literatii ar trebui sa se implice in politica pentru ca politica este o bogata sursa de inspiratie pentru literatura? Nimic mai adevarat ca viata politica abunda in subiecte generoase, desi mie nu mi-ar placea sa citesc un roman despre Miki Spaga sau Gigi Becali. Articolul de la 1908 bate insa in alta parte, si anume in nesinceritatea literatilor care isi pun talentul in slujba politicii, cu alte cuvinte folosesc toata gama de metafore si epitete pentru a crea cununi de lauri unui anume partid politic. In concluzie, implicarea in politica presupune buna-credinta a literatului, preciza autorul articolului din ziarul filo-conservator „Evenimentul”, care se foloseste de prilej pentru a-l incondeia pe istoricul literar Pompiliu Eliade.
Profesorul universitar „cu veleitati de om de litere pina la un punct justificate” s-ar incadra printre cei care „fac politica nesincera si in literatura, punind la dispozitia liberalilor talentul sau literar”. Ma gindesc acum ca, daca Pompiliu Eliade si-ar fi pus talentul in slujba Partidului Conservator, foarte probabil, nesinceritatea i-ar fi fost trecuta cu vederea. Dar asa, nu e permis faptul ca „nesinceritatea reala a simtirei face sa-i scape de sub pana” domnului Eliad aluzii jignitoare la adresa conservatorilor, atunci cind ridica in slavi liberalii.
„Noi nu sintem dintre acei care se coboara din cutare ori cutare, pentru simplul motiv ca nu sintem dintre acei ce se coboara, ci dintre acei ce se inalta”, scrisese Pompiliu Eliade, facind trimitere la pretentiile originilor aristocratice ale multora din politicienii conservatori ai epocii.
„Noi nu sintem dintre acei care avem proprietati ori tindem spre ele” deoarece „cautam cucerirea singurei si adevaratei proprietati, proprietatea ideii. Sintem proprietari de idei, nu de acarete ori cimpii intinse” – mai scrisese Eliad, aluzie la faptul ca cei mai mari mosieri erau membri ai Partidului Conservator care isi incheiase fortat guvernarea cu un an inainte, in timpul marii rascoale.
Apreciind efectele stilistice, gazetarul de la „Evenimentul” ii da lui Pompiliu Eliade verdictul de „nesinceritate”, adresindu-i la final un avertisment la fel de delicios sub aspect stilistic: „Sa nu uite dl Eliad ca si cimpiile cugetarei pot fi mincate de lacuste, ori batute de seceta si bruma si ca putini sint cultivatorii acestui cimp ce se pot mindri ca culeg cu folos inmultit ceea ce au semanat”. Perfect valabil si pentru „proprietarii ideilor” de azi.