Cu ochii cârpiți de somn, mă îndrept către espressor, apăs mecanic butonul double espresso și ascult râșnitul boabelor, prima melodie a zilei. Cafeaua e gata, arunc un cub de zahăr în ceașca cu elixirul vieții și mă îndrept spre locul de fumat, în timp ce îmi fixez căștile în urechi, căci bucuria unui început de zi este combinația cafea-tutun-muzică. După, poate să înceapă viața, să facă ce vrea, treaba ei, eu o onorez cu prezența.
Mă așez confortabil și îmi caut muzica dimineții. La recomandări îmi apare albumul LIVE – Angel Bat Dawid, Tha Brothahood. Nici o idee despre solist, trupă, nimic. Dau play și brusc mă lovesc primele sunetele. Știți înregistrările alea proaste de pe la nunțile de la țară, de la căminul cultural, când se aude totul înfundat, o hărmălaie din care nu pricepi absolut nimic? Ei, exact așa sunt primele secunde ale acestui album. Marele meu noroc este că am învățat, citind critici muzicali, să las neașteptatul și necunoscutul să mă surprindă. Și bine am făcut, căci ce a urmat a fost Magic. Nu mai auzisem așa ceva niciodată.
După primele secunde mi se prezintă o superbă voce de mezzosoprană, căci da, Angel Bat Dawid este femeie, una ce spune pe acorduri de jazz de improvizație Black Lives Matter, moment în care am știut tematica albumului. A fost cu bucurie, antirasismul fiind un subiect de interes pe tapetul prezentului meu. Chiar cu o zi înainte ascultasem albumul saxofonistului Kamasi Washington, The Epic, un album cu o durată de trei ore, care, prin amalgamul său de big band, funk, muzică spirituală, fuziune gospel și R&B, caută să vindece o nouă generație de oameni de culoare care luptă împotriva opresiunii deschise.
Primele două piese de pe acest album m-au năucit. Ascultam și îmi spuneam repetitiv, ca o dublură a vocii lui Angel, nu am mai auzit așa ceva. Era un haos perfect, un blend de instrumente, voci, cuvinte, țipete, trăiri care m-a încremenit. Mă uitam cum țigara arde în scrumieră, în timp ce în urechi îmi ajungeau frânturi de versuri „the sound of joy is enlightenment“, „magic lights of tomorrow“, „the feeling that is generating the song“, „the soul that grows and leaves the body behind“… Pur și simplu halucinant.
Când credeam eu că mai mult de atât nu se poate, începe piesa Black Family. Un fulger cosmic de free jazz, mutant funk, electronică și versuri hipnotice, zgomote stridente și tânguieli. Ascultându-i îndemnurile guturale și disperate despre „black family“ – „Affirm my family!“, „You don’t love us!“, repetitivul „We came here in boats!“ — imposibil să nu te simți zdruncinat, în final. Ea strigă, admonestează, cere, critică, imploră, dialoghează cu membrii trupei, repetă, uneori trunchiind cuvântul pentru a-i sublinia percuția, alteori lăsându-l să curgă ca într-o palilalie, alteori adăugând un „r“ lung rulat ca un rapper care imită sunetul focului automat. Când începe să adauge „up, up“ – ca în „turn up the bass“ și „up with black families“ –izbucnirea ei capătă o culoare diferită, ca un alt element dintr-un alt amestec, o adevărată vrăjitorie muzicală. Original până la ultimul sunet.
În momente ca acestea, Dawid pare să ia improvizația neînlănțuită a free jazzului drept ghid pentru toate aspectele spectacolului ei, transformând detalii ce par să nu fie legate între ele în componente vitale ale artei sale. Ca impact, se poate face o paralelă între această piesă și citatul dat de Samuel L. Jackson din Ezechiel 25:17 în Pulp Fiction al lui Quentin Tarantino, ambele momente arărând urâțenia rasismului alb.
Versul „We came here on boats!“ mă duce cu gândul și la istoria din spatele piesei Gorée, a muzicianului Marcus Miller. Gorée este o insulă minusculă în largul coastei Senegalului, unul dintre ultimele locuri de trecere ale comerțului cu sclavi africani către Atlantic. Abominabila Door of No Return a fost ultima imagine pe care mulți africani au avut-o asupra tărâmului natal înainte de a fi îmbarcați pentru a fi duși către Lumea Nouă. Marcus mărturisește că se simțea pregătit să viziteze această insulă, dar, odată ajuns acolo, a înțeles că nimic nu te pregătește pentru așa ceva: „A fost furie, a fost mânie, a fost revoltă. Dar am simțit și recunoștință. Le-am fost cu adevărat recunoscător strămoșilor mei, care au supraviețuit cumva acelei călătorii groaznice și au reușit să-și mențină demnitatea prin 400 de ani de robie“. Din acea zi, Gorée a avut un nou sens pentru Miller, exact ca numele piesei, o rapsodie optimistă, care acum este un moment de bază al spectacolelor sale live.
Dar să ajungem la următoarea piesă de pe album, What Shall I Tell My Children Who Are Black, inspirată de poemul cu titlul omonim apărut în 1963, autoarea fiind poeta și activista afro-americană Margaret Burroughs. Poemul reprezintă o privire brută asupra provocărilor emoționale cu care se confruntau mamele de culoare în anii ’60. În această piesă, Dawid transformă primul vers al poemului într-un apel profetic și rezonant. Tema universală a cântecului despre rasismul în America devine mai palpabilă, mai ales după ce o auzi spunând „What it means to be captive in this dark skin“.
Interpretarea lui Angel Bat este monumentală. Timbrul ei aerisit și conturul melodic în cascadă creează o atmosferă profund melancolică. Schimbul de replici cu membrii formației depășește puterea mea interpretativă:
— Ce să le spun copiilor mei?
— Noi vă iubim!
— Dar suntem negri.
— Sunteți importanți pentru noi!
Imensul talent al artistei Angel Bat Dawid răzbate din fiecare melodie a acestui album live, despre care artista afirma că „A fost foarte profund și m-a ajutat într-adevăr să procesez toată furia și lucrurile incomode pe care le simțeam. Am cântat de ne-am rupt“. Și vă asigur că așa e!
LIVE este o reinterpretare pe scenă a albumului ei de debut The Oracle, album recenzat la superlativ de „Pitchfork“, BBC, „Rolling Stone“, „The Guardian“, „The Washington Post“, „The New York Times“ și „The Chicago Sun Times“. A fost înregistrat în 1 noiembrie 2019, la Haus der Berliner Festspiele din Berlin, Germania, în timpul ediției din 2019 a JazzFest Berlin și lansat în 31 Octobrie, 2020.
Într-un interviu realizat de jurnalista Shannon J. Effinger, Angel Bat Dawid declara despre acest live: „Sper ca acest album să ajute lumea să înțeleagă că încă nu suntem într-un loc bun când vine vorba de relația dintre albi și alte rase. Universitățile, festivalurile, organizațiile etc. care au fost construite cu peste 50 de ani în urmă, deși s-au schimbat în exterior, nu s-au schimbat în interior și încă susțin principiile fondatorilor lor, care erau rasiști. Mai avem un drum lung de parcurs. Iar muzica este un loc minunat din care putem începe să reparăm această realitate veche și distorsionată“.
Muzica, acest loc minunat în care și-a făcut apariția talentata Angel Bat Dawid, compozitor, clarinetist, pianist, vocalist, producător, educator și DJ.
Lumea jazzului contemporan este mai bogată cu această artistă unică, ce reușește să capteze întreaga gamă expresivă a vocii umane.
Chapeau bas, Angel!
Improvizația în jazz este magnifică, deschide multe uși în imensa lume a imaginației, dar cere și timp pentru studiu. În acest sens, recomand cartea Playing Changes, a prolificului critic de jazz Nate Chinen.
Un comentariu
Personal găsesc comentariile acestei femei pe de-o parte redundante (asta e benign – atât a putut ea), iar pe de alta, alimentatoare de woke – lucru nu chiar OK. Universitățile americane dau pe-afară de cretini oricând dispuși să le facă cuvenita plecăciune indiferent de situație și de cele mai multe ori gratuit. Fapt împotriva căruia, ei, afro-americanii, ar trebui să ia atitudine. (Nu vreau acest post because I’m black, ci datorită profesionalismului meu etc., etc.) Da, există rasism, de la formele lui subtile practicat de americanu’ alb, educat (hipster, yuppie, gașca wall street), la brutele angajate de poliție tocma’ că sunt brute.
Dialogul dintre aceste două lumi ar trebui construit cu atenție, inteligență, precizie și întotdeauna justificat. De ambele părți.
Cât privește schimbul ei de replici cu trupa (cel care depășește puterea ta interpretativă) – pe mine m-a făcut să râd. Sorry. Dar muzica e OK.
Dacă te interesează genul ăsta de muzici… sa le zic contemporane și dacă mai ești dispusă să lași neașteptatul să te suprindă, iată un nume: The Dwarf of East Agouza.
În rest, toate bune.