Sint atit de adicta la povesti incit din pricina lor as putea pierde trenuri, avioane, vapoare. Cred ca mi-ar tine si de foame, si de sete; si nu o spun doar metaforic.
Nu doar la romani, ci la destule alte popoare, exista un duh povestelnic, o aplecare speciala spre naratiune. O mincarime de a vorbi cu tilc si de a rosti epic totul: nu oricum, ci aromat, picant uneori; sibilinic, manastireste si paremiologic, alteori. Comic si grotesc, altadata. Am incercat sa deslusesc adictia mea fata de duhul epic chiar intr-o carte: in Nebulon. Exista aici destule povestiri pe care le-am scris cu voluptate de mozaicar, constienta de placerea mea de a povesti si eventual de a fi ascultata (fireste, atunci cind ceilalti doresc sa te asculte, nu cind refuza sau nu au pofta deloc). Dar mai cu seama exista o povestire intitulata 12 camile si 3 vulpi: iar in aceasta povestire am imaginat chiar un magistru povestitor (arab) care o pune la incercare epica pe autointitulata sa ucenica naratoare (europeanca). Vara aceasta am simtit ca as dori sa rescriu povestirea cu pricina sau sa ma intorc in timp, dinainte de a o fi scris! Ce va sa insemne aceasta? Mi-aduc aminte ca am scris 12 camile si trei vulpi in Tunisia, acum patru ani: si imi mai aduc aminte ca am pus un ramasag – sa o termin de scris in maximum sapte zile, in fiecare dupa-amiaza, pe malul african scriind cite o ora. Zis si facut.
Exista pe lumea aceasta vrajitori reali, inchipuiti sau confectionati; si exista nevrajitori care nu stiu nici sa se joace si nu au nici simtul umorului, ducind lipsa acuta de fantezie si stiind sa clefaie doar din realitate. Eu cred, insa, in revrajirea lumii, asa incit atunci cind scriu proza fantastica acest lucru incerc sa il fac (cam tot acelasi lucru, si pe blogul Mesmeea). Gust din plin sindromul Alice in Wonderland, drept care nu l-as da nici pentru premiul Anti-Nobel.