Rock’and’roll-ul a murit atunci, decesul fiind parafat de nenumarati rockeri si celebrat ca atare, in alte, nesfirsite, concerte etichetate „last tour”… E amuzant sa constati nu ca rockul n-a murit, ci ca foarte multi „muzicieni” traiesc de pe urma decesului inchipuit, pomanagii fara obraz, dedati la ospete autofage.
Dorinta de a soca establishmentul a devenit moda in citeva rinduri. Valuri-valuri de generatii au gasit aceasta modalitate de exprimare la indemina, accesibila nivelului de cunostinte si posibilitatilor materiale. Va fi fost in joc si impulsul natural de a distruge, pe care il gasim la orice individ crescut in saracie spirituala, in marginea societatii, cu sentimentul nedreptatii sau cu povara unei razbunari in singe, transmisa ca mostenire de familie. Mai presus de toate aceste motive metafizice gasim o explicatie banala: prin metoda „soc & groaza” se pot face bani intr-un sistem fundamentat pe comercializarea tuturor elementelor componente si unde cuvintul de ordine este: how much?
De la comercial se ajunge la consum, iar de aici la consumism. Sa te opui mentalitatii consumiste a fost, cel putin din anii ’60 ai secolului trecut incoace, calea cea mai simpla de a capta atentia mass media. Ipocrizia unei societati bigote a fost combatuta cu alta ipocrizie, o ideologie inlocuita cu alta, etichetata non-ideologie. Protestatarii „destepti” ai epocii flower-power, ai punkului si ai altor momente generate de-o anumita frustrare sociala, au ajuns noii bogati, noii detinatori ai puterii, eminente cenusii prin te miri ce guverne sau executivi in companii transnationale. Joan Baez cumpara castele in Franta, Tony Blair ajungea prim-ministrul Marii Britanii post-punkiste, iar Bill Gates denumea o versiune a sistemului Windows eXPerience, de la grupul lui Jimi Hendrix, al carui fan se considera inca…
Asa stind lucrurile in lumea asta, si nu altfel, trecerea prin showbiz a cometei Wendy O’Williams si a trupei Plasmatics pare o frectie cu praf de pusca la o rana permanent supurinda. Totul a pornit de la intilnirea auto-proclamatului „anti-artist” Rod Swenson cu, ai zice, ultima descendenta a unui puscarias deportat din Anglia prin secolul al XVII-lea, casatorit cu o femeie mohawk. Inteligenta shockreativa (ca pro-creativa nu s-ar putea numi!) a lui Swenson a gasit in Wendy vehiculul necesar ca sa exprime un fel de arta non-artistica, ale carei caracteristici de baza le-am rezumat pedant mai sus. Wendy era posesoarea unei voci cu timbru de sticla frecata pe-o tabla ruginita si avea energia luptatoarelor din sportul numit (si atit de iubit) in SUA wrestling.
Femeia avea si talent actoricesc, prestatia ei din filmul care a generat o serie – Reform School Girls (1986) – nefiind pasabila. Tocmai teatralitatea stridenta, sa zic asa, facea ca spectacolele sale sa aiba suculenta violenta care constituie azi regula transmisiunilor live de la evenimente precum razboaie, confruntari stradale, revolutii „in direct” si la ore de maxima audienta. Nici muzica nu era oarecare, ci suna ca o rapsodie a demolarii, un punk-metal cu influenta semnificativa ulterior. Wendy taia o chitara cu fierastraul automat, scria graffiti pe automobilele politiei (fuck, desigur!), apoi le arunca in aer cu dinamita, se masturba cu coada barosului si zobea televizoare, gest ritual de protest la adresa unei lumi mercantile si manipula(n)te.
Protest pe care Wendy, consecventa cumva cu sine, il duce pina la final, cind se impusca intr-o padure din apropierea casei…