Ar cam fi timpul. Pentru ca se pare ca, la un moment dat in cariera lui, Disney a lasat desenatul pe seama unei echipe de artisti europeni cu o educatie plastica clasica si s-a ocupat de rascolit prin memoria culturala europeana. De altfel, dupa o calatorie pe care a facut-o in 1935 in Europa, americanul s-a intors mai bogat cu peste 350 de carti cu ilustratii, iar lista influentelor sale certe merge de la romantismul german pina la simbolismul francez si de la pictura din epoca victoriana pina la suprarealisti. Expozitia pune una linga cealalta arta, zic unii, minora a desenului animat si arta, zic altii, majora a culturii europene, aducindu-ne noi indicii despre identitatea artistica a lui Disney si despre sursa, prelucrata genial, a desenelor si a personajelor cu care ne-am inteles atit de bine in copilarie. Albrecht Durer, Pieter Breughel, Giovanni Piranesi, Honore Daumier, Gustave Dore, Gustave Moreau s.a. sint, intr-un fel sau altul, parintii morali ai lui Dumbo, ai Cenusaresei sau ai Albei ca Zapada.
„Uimitor!”, veti spune (asta daca nu cumva vi se pare ca nu exista absolut nici o legatura intre un oarecare castel desenat si castelul Neuschwanstein al regelui Ludwig al II-lea). Uimirea insa creste daca ne gindim la scurtmetrajul de animatie Destino, rezultat al colaborarii dintre Disney si Dali, realizat de-abia in 2003, dupa moartea ambilor artisti. Destino nu aduce pe ecran caprioare care se topesc si nici ceasuri uriase care vorbesc cu o voce pitigaiata – semn ca cei doi nu s-au parodiat unul pe altul si ca au luat foarte in serios opera celuilalt. Si semn, poate, ca pina si cele mai frivole ocupatii au in ele un simbure de gravitate.