Boogie mi se pare un film foarte onest si „pe bune” – la fel ca autorul lui. (Radu Muntean se numara printre putinele persoane pe care le-am cunoscut care spun exact ce gindesc.) Nu vei gasi metafore, limbaj cotit pe dupa pom, imagini frumoase sau momente de umplutura. Totul e doar ce se vede, dar se vad multe. Personajele din film, toate, sint atit de vii de parca te-ai fi intersectat acum o ora cu ele pe strada. Si prostituata Roxana, care are floricele „decit la miini” si o conceptie de viata relativ simpla (normal, e nascuta tirziu, n-a prins „uniformele pepit”), si Ramona, care face sampling si are exact nonsalanta „manechinei” esuate, in lipsa unui context mai bun („nu mi s-a dat oportunitatea”, spunea deunazi o tinara la televizor) prin barurile de pe litoral, dar mai ales personajele principale ale filmului. Cei trei tineri barbati plus Smaranda, sotia celui mai cool dintre toti, cel mai curtat de fete si cel mai realizat. Fara pretentia de a ti le viri sub ochi ca embleme ale tineretului roman de azi, filmul are inteligenta de a le crea un mediu ideal sa se desfasoare.
Prin felul in care incepe si se termina, Boogie sugereaza ca aparatul de filmat a ajuns accidental in vecinatatea lor. Cind filmul se termina, taiat, in bunul obicei al lui Radu Muntean (si nu numai al lui), intelegi ca nu poate exista un sfirsit pentru aceasta poveste si ca nu aceasta e miza. In mod bizar, ma numar printre cei care au senzatia ca Bogdan (Dragos Bucur) si Smaranda (Anamaria Marinca) se vor desparti foarte curind, ca numai fericire conjugala nu emana prezenta lor in cadru, dar Radu Muntean e de alta parere. Spunea, intr-un interviu acordat „Suplimentului de cultura” in iunie (cind a fost Artistul Lunii, taman bine, pentru ca pe 8 iunie a fost si ziua lui de nastere), ca sintem martorii unei zile si ai unei nopti din existenta acestui cuplu si ca nu putem trage concluzii definitive – de genul nu se potrivesc, se despart…
Ma rog, nu e asa de important. Ce este mult mai important e ca Radu Muntean a cistigat pariul si ca a reusit sa faca un film despre generatia sa. N-ai decit sa rizi la replici, sa empatizezi sau nu cu baietii si cu felul lor de-a fi atunci cind sint ei intre ei (toate glumele si apelativele fara perdea, care sigur vor soca publicul pudibond, educat cu bunele maniere ale limbajului metaforic d’antan), dar toate aceste 48 de ore din viata personajelor te lasa cu un sentiment amar. Cu foarte multa tristete.
Nu stiu, poate mi se pare doar mie, dar oamenii astia de pe ecran par sa traiasca in continuare intr-un soi de chingi, chiar daca lesa se intinde pina in Suedia. Era momentul revolutiei atit de euforic, pocnea dopul sampaniei si orice era posibil? („Jos dictatoru’, Mariuse!!”, striga absolut fabulos un tinar pe strada in HVFA.) Avind inca o data anii pe care-i aveau la revolutie, eroii din Boogie pastreaza doar vagi reflexe ale vremurilor de altadata. Asa cum in copilarie isi imaginau ca in anul 2000 o sa manince hrana sub forma de pastile si ca vor circula cu nava spatiala pina la serviciu, iar in anul 2000 au vazut ca nu e nici o sfiriiala, asa si acum, in anul de gratie 2008, viata lor nu e schimbata atit de drastic pe cit credeau ca va fi in decembrie ‘89.
Filmul unei generatii
Din gesturi cotidiene, replici rupte din realitate, actori atit de buni incit par „efectiv” ceea ce joaca (cineva se intreba daca prostituata Roxana e chiar prostituata, dar nu, e studenta la Actorie), din grija aparatului de filmat de a nu invada spatiul eroilor (desi spatiul se stringe tot mai mult in jurul personajelor), pe scurt, dintr-o sinceritate asumata pina la capat, Boogie este filmul unei generatii. Radu Muntean spune ca nu a vrut sa sugereze ca cei care au 30 si ceva de ani sint o generatie sacrificata si ca el insusi (la 37 de ani) se considera ca apartinind unei generatii norocoase pentru ca a prins ambele regimuri. Poate ca fiecare generatie e sacrificata in felul ei. Tin minte ca exact in zilele revolutiei citeam romanul Binecuvintati animalele si copiii (vazusem filmul lui Stanley Kramer inainte) si m-a impresionat acolo o secventa: cind pustii elibereaza bizonii din rezervatie, usuindu-i cit pot pentru ca se apropie cei mari, bizonii nu fug cit vad cu ochii. Nu sint obisnuiti cu libertatea. Ramin pe linga garduri, pe exterior, masivi si obtuzi.
M-am intrebat, normal, daca nu sintem si noi asa. Cind ni se da un lucru – libertatea, in acest caz – sa nu stim ce sa facem cu el pentru ca am fost crescuti in lipsa lui, in captivitate. Povestioara asta nu se raporteaza direct la Boogie, dar, nu stiu, mi-am adus aminte de ea. Poate pentru ca senzatia pe care mi-a dat-o se intilneste la un anumit nivel cu cea pe care mi-a dat-o filmul.
Boogie. Regia: Radu Muntean. Scenariul: Radu Muntean, Razvan Radulescu, Alexandru Baciu. Imaginea: Tudor Lucaciu. Cu: Dragos Bucur, Anamaria Marinca, Mimi Branescu, Adrian Vancica, Vlad Muntean, Roxana Iancu, Geanina Varga.