Rareori mi s-a întâmplat să fiu fascinată până la seducție totală de un text din zona nonficțiunii, cum mi-a fost cu Acasă. O istorie a vieții private. Sunt la prima întâlnirea cu Bill Bryson (mea culpa) și sunt convinsă că nu mă voi opri la acest prim volum.
De profesie jurnalist, Bill Bryson a reușit să-și construiască și o carieră universitară solidă, astfel încât la ora actuală pe cartea lui de vizită găsim și informația conform căreia a fost rector la Universității Durham din Marea Britanie.
Într-un anumit fel, maniera lui de a scrie, capacitatea lui unică de sinteză și uriașa muncă de documentare mi-au adus aminte de un mare jurnalist american, Steve Silberman, cel căruia îi datorăm unul dintre cele mai accesibile studii despre autism, poate și cel mai documentat, Neurotriburi. Istoria uitată a autismului (tradus și în limba română și apărut la Editura Frontiera). Și Silberman, și Bryson scriu pentru un public larg și nu uită nici o clipă acest lucru.
Un fundament subiectiv
Menționez de la bun început acest lucru, pentru că pasionații de istorie s-ar putea să fie tentați să facă o comparație între cartea lui Bryson și celebrul studiu istoric (tradus acum mulți pentru Editura Meridiane) Istoria vieții private, coordonat de Philippe Aries și Georges Duby. Sugestia mea este să nu cădeți în capcana unei comparații din care cineva trebuie să iasă învingător, ci să luați cele două demersuri de cercetare ca atare. Ambele sunt valoroase, ambele sunt excelent gândite și deopotrivă folositoare atât specialiștilor, cât și cititorilor pasionați de istorie.
Studiul lui Bill Bryson are un fundament subiectiv: familia lui cumpără o veche casă parohială anglicană în Norfolk și de la o simplă identificare a sursei unei infiltrații de apă din tavanul casei pornește o adevărată cercetare istorică. Un excurs personal(izat) în istoria unei țări cu un trecut fabulos, dar care nu e țara lui natală.
Poate că de aici și nevoia unui studiu comparativ, căci Bryson în fond asta face: un studiu al evoluției casei/ construcției de case englezești, dar în fiecare etapă a studiului el face comparații, face trimiteri și la alte forme de locuire, în special cele de peste ocean, în speță cele din SUA.
Istoria casei proprietate personală devine un simplu pretext încă din primele capitole, nici nu mai contează prea mult faptul că cititorul este pus în fața unui drum fără variante de ocolire. Istoria mare vs. istoria mică este o comparație care nu-și are locul aici, pentru că nimic din ceea ce ține de interiorul casei nu rămâne fără importanță.
Detailist de mare finețe, Bryson nu ezită nici o clipă în a-și duce la bun sfârșit demersul, dar fără să piardă din vedere faptul că nu trebuie să piardă cititorul pe drum. Cu alte cuvinte, farmecul lecturii rezidă într-un umor foarte fin, care răzbate din multele amănunte puse cap la cap sub forma unor relatări ale unor evenimente importante sau fapte care au contribuit la schimbarea istoriei.
Creșterea confortului casnic
Fiindcă am adus aminte mai sus de un studiu foarte important cu un nume aproape identic cu cel al lui Bill Bryson, mă simt nevoită să spun că mie Acasă. O istorie a vieții private mi-a adus aminte de alte trei cărți, foarte diferite din orice puncte de vedere. Două romane și un studiu istoric sunt cărțile pe care le-am avut tot timpul în minte cât timp m-am delectat cu detaliile și istoriile unor descoperiri care au contribuit decisiv la creșterea confortului casnic. În ordine, este vorba despre Albastru pur de Tracy Chevalier (eu am citit prima ediție apărută acum mulți ani la Editura Polirom), Manualul canibalului de Carlos Balmaceda (apărut în 2008, în traducerea Ilincăi Ilian la Editura Vellant) și România medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910 de Constantin Bărbulescu (un excelent studiu istoric apărut la Humanitas în 2015).
Ele sunt cărțile care mi-au însoțit lectura și, evident, li s-au adăugat încă multe altele. La un moment dat chiar mă gândeam că, dacă ar fi să așez împreună toate cărțile la care m-a trimis studiul lui Bill Bryson, cred că un singur raft de bibliotecă ar fi mult prea puțin.
„— Bien sûr, ma cousine. Și m-am gândit la ce-ai putea dori să vezi. Lucruri legate de familie. Există un loc unde a fost cândva o moară, proprietatea familiei Tournier. Și mai e un restaurant, acum o pizzerie ținută de italieni, care a fost cândva, în secolul al nouăsprezecelea, un han ținut de un Tournier. Mai e o fermă, cam la un kilometru distanță de Moutier, spre Grand Val. Nu suntem siguri că e chiar o fermă Tournier, dar așa zice tradiția familiei. Oricum, este un loc interesant, pentru că are un horn vechi. Din câte se pare, a fost una din primele case cu horn din vale.
— N-au toate casele hornuri?
— Acuma da, însă în vechime era ceva neobișnuit. Nici una dintre fermele din regiune nu avea hornuri.
— Și ce se întâmpla cu fumul?
— Exista un tavan fals, iar fumul se strângea între acel tavan și acoperiș. Fermierii își atârnau acolo carnea la uscat.
Suna îngrozitor.
— Dar casa nu era afumată? Și murdară?
Jacob chicoti.
— Probabil. Există o fermă fără horn chiar la Grand Val. Am fost înăuntru și vatra cu tavanul de deasupra focului sunt complet înnegrite de funingine. Însă ferma Tournier, dacă e într-adevăr o fermă Tournier, nu e așa. Acolo există un fel de horn.
— Când a fost construită?
— În secolul al șaptesprezecelea, cred. Poate la sfârșitul secolului al șaisprezecelea. Mă refer la horn. În rest, ferma a fost reconstruită de câteva ori, însă hornul
s-a păstrat. De fapt, societatea is-torică locală a cumpărat ferma acum câțiva ani.“ (din Albastru pur de Tracy Chevalier, Editura Polirom, 2004)
Contexte sociale bine determinate
Țin minte și acum cât de surprinsă am fost să citesc în romanul lui Tracy Chevalier despre casele fără horn și cât de mult mi-am pus imaginația la treabă atunci. În Acasă. O istorie a vieții private este explicată pe larg istoria acestei „ciudățenii“, prilej cu care mi-am readus aminte că foarte multe lucruri care nouă astăzi ni se par firești și „la locul lor“ – care intră în categoria „așa trebuie să fie“ – n-au fost așa secole întregi. Evidențele țin adeseori de contexte sociale bine determinate, unele descoperiri au apărut ca urmare a unor îndelungi travalii și, dacă nouă astăzi ni se pare de neconceput să facem focul într-o vatră fără horn, ei bine, secole întregi oamenii au lăsat fumul să iasă din casă pe unde credea el de cuviință.
Printre primele încăperi ale casei prezentate de autor se numără bucătăria, spălătorul de vase și cămara, respectiv sufrageria. Sunt trei încăperi care sunt vitale pentru igiena relațiilor dintre cei care locuiesc în casa respectiv, fie că sunt membrii aceleiași familii, fie că este vorba de oameni aflați în slujba acesteia sau care au legătură cu aceștia. Aceste camere au cunoscut și cele mai mari transformări de-a lungul secolelor, pentru că de buna lor organizare depindea și igiena spațiului de locuit. De aici și desele comparații pe care le-am realizat cu studiul lui Constantin Bărbulescu. Las aici doar un pasaj cu rol de exemplu:
„Dar o bucătărie mai sărăcăcioasă, mai prost alcătuită și mai monotonă ca aceea a țăranului nostru nu se află nici la cel mai sărac popor din Europa. Ea s-ar putea compara doar cu alimentația popoarelor sălbatice, virgine de influența oricăror culturi“, era de părere doctorul A. Urbeanu (din România medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910 de Constantin Bărbulescu, 2015).
Interiorul unei case, maniera de organizare a încăperilor, funcționalitatea acestora s-a schimbat mult de-a lungul epocilor și de cele mai multe ori schimbările nu au venit împreună cu o creștere a gradului de confort sau cu o îmbunătățire a vieții celor care o locuiesc. Gândiți-vă cât de greu ne este unora dintre noi să ne schimbăm locuința, iar – dacă o facem – tendința este să modificăm noul spațiu după niște principii subiective și adeseori de neînțeles pentru vizitatori.
Interesele subiective
Este adevărat, întotdeauna când se pune problema adaptării și modificării spațiului casei pe care o locuim (sau în care urmează să locuim) primează interesele subiective, dar ele sunt asociate cu modele, ideea de „se poartă“ sau „e la modă“ intră deseori în discuție doar ca să schimbe un echilibru și așa precar dintre ceea ce este cu adevărat intim și ceea ce ține de evidențele sociale, de cutume și reguli nescrise.
Bryson evidențiază aceste aspecte când intră în fiecare nouă încăpere a casei pentru a o prezenta. Întâi începe cu prezentul – cum arată acum –, după care începe să facă pași în spate ori se uită la vecini. Cu alte cuvinte, se uită în urmă și face mici excursuri în istoria camerei despre care este vorba (aflăm uneori detalii din vremea romanilor, iar alteori ne trezim că râdem copios când aflăm despre cât de ridicoli au fost unii inventatori în încercarea lor de a fi originali cu orice preț) sau realizează mici studii comparatiste între diverse zone geografice. Surprinzător, veți vedea cât de multe au în comun zone de locuire pe care le gândim ca fiind extrem de diferite.
„Almacén de Buenos Aires a strălucit în al doilea deceniu al secolului XX sub tutela de fier a lui Mássimo și Renzo Lombroso. María Ciancaglini a devenit o fină gourmet, prezența ei în bucătărie era trădată de mirosul de iasomie, care se rotea în jurul ei zi și noapte și care se îmbina molcom cu aroma amețitoare de mirodenii și ierburi care plutea în tavernă: rafale de chimion, nucșoară, dafin, garam masala, prafuri chinezești și thailandeze, efluvii de migdale, izuri de batoane de vanilie și cacao.
De-a lungul acelor ani, stațiunea balneară a crescut, devenind un oraș al contrastelor între luxul cel mai ostentativ din centru și mizeria tăcută a suburbiilor. Vilele aristocratice și clădirile construite pe lângă coastă își etalau țiglele franțuzești, marmurile de Carrara, stejarii de Slovenia, boisserie și mobile importate din Belgia, Londra și Paris, vasele de porțelan călătoreau de la Limoges, tacâmurile de argint încrustat veneau din atelierele selecte de pe Rin și Dunăre. Foarte aproape de acestea, însă, fremăta un cu totul alt tip de viață și nu era nevoie să faci kilometri ca să o descoperi: casele modeste din cărămizi grosolane și acoperite cu tablă din cartierele aflate departe de plajă erau împodobite cu rugăciuni și sacrificii zilnice, cu visurile legate de o prosperitate nesigură, lăsate moștenire din generație în generație“ (din Manualul canibalului de Carlos Balmaceda, Editura Vellant, 2008).
Unele încăperi astăzi nu mai există
Deloc paradoxal, intrăm în casă prin holul acesteia, dar o să rămâneți surprinși când veți afla istoria acestui spațiu, care nu este atât de vechi pe cât am fi tentați să credem (gândiți-vă că și astăzi există designeri de interior care exclud existența unei astfel de încăperi, funcția ei fiind preluată de alte spații). Urmează bucătăria, spălătorul de vase și cămara, tabloul electric, salonul, sufrageria, pivnița, coridorul, biroul, grădina, camera vineție, scările, dormitorul, baia, camera de toaletă, camera copiilor și podul.
După cum vă dați seama, unele încăperi astăzi nu mai există (cea cu tabloul electric, de exemplu), altele își pierd funcționalitatea și sunt transformate, capătă alte destinații în timp. Toate aceste modificări sunt explicate detaliat de Bryson, cu accent pe cauzele sociale (da, da, revoluțiile sociale și efectele lor directe), dar și pe obsesia oamenilor de a trăi mai bine. Ce înțelege fiecare dintre noi prin „a trăi mai bine“ rămâne de aflat.
Bill Bryson ne aduce în atenție suficient de multe detalii, date despre evenimente și fapte istorice de importanță majoră, astfel încât să ne construim singuri imaginea casei la modul generic, dar și imaginea acelei case, casa de la care a plecat totul. Chiar dacă sunt foarte multe date, evenimente istorice și personalități aduse în prin-plan într-un anumit moment, excursul istoric în sine nu obosește, din contra, cucerește definitiv cititorul.
Avem nevoie de un acasă
Iată cum descria doctorul A. Fotino orașul-port Brăila: „Nici chiar Strada Regală, cea mai principală din oraș, nu este curată decât pe o mică porțiune. (…) Prin stradele mai periferice ale orașului, lumea vara se îneacă în praf și, în timpuri ploioase, precum și iarna pe dezgheț, în noroi. Pretutindeni pe stradă se aruncă fel de fel de necurățenii, cu deosebire în drepturile hanurilor și locandelor. Piețele publice nu se țin în stare de curățenie și cu deosebire piața zisă a poporului prezintă o tristă icoană a solicitudinii ce se are pentru sănătatea acestui popor“ (apud Constantin Bărbulescu, România medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910, 2015).
Nu cred că e întâmplător faptul că, indiferent în ce cameră a casei ne aflăm, două sunt aspectele la care se va face tot timpul referire: confortul (care uneori se traduce în „funcționalitate“) și igiena.
Ca să înțelegeți și mai bine cele povestite de autor sau ca să aveți o și mai bună perspectivă a celor relatate de el, puteți să căutați documentarele TV dedicate istoriei unei străzi sau istoriei pâinii. Efectul de panoramă obținut astfel este extrem de important, pentru că doar așa putem aprecia la justa valoare toate încercările strămoșilor noștri. Nimic din ceea ce există astăzi nu s-a născut peste noapte, n-a apărut întâmplător (chiar dacă uneori istoria așa consemnează) și poate că n-ar fi rău să fim mai respectuoși cu cei care au contribuit într-un fel sau altul la schimbarea interiorului unei case.
„«Există un consens copleșitor», scria biograful său Dale, «asupra opiniei că Wyatt avea trei defecte extraordinare: o completă lipsă de competență în afaceri, o totală incapacitate de a se preocupa constant și intens de o problemă… și o absolută lipsă de prevedere». […] Totuși, cariera sa a fost și plină de succes, și productivă. În decurs de patruzeci de ani, a construit sau remodelat o sută de case de țară, a renovat extravagant cinci catedrale și a făcut multe pentru a schimba fața arhitecturii britanice – nu întotdeauna în bine, trebuie spus.“ (din Acasă. O istorie a vieții private)
Acasă este locul unde revenim de fiecare dată. Avem nevoie de acasă, iar unii dintre noi o caută toată viața. Ce face Bill Bryson cu studiul său este să pună punctul pe i: casa devine importantă în momentul în care devine acasă. Chiar dacă uneori a curs sânge pentru ca această transformare să devină posibilă, rezultatul la care s-a ajuns pare să încline balanța înspre „a meritat“. Ce va fi și cât de mult se va modifica conceptul de acasă rămâne de văzut, cert este că vom rămâne pentru încă multă vreme de acum în căutarea confortului personal.