Interviu  -  Claudia Pincovski  -  

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov, Bogdan Coșa a publicat în anul 2020 romanul Cât de aproape sunt ploile reci, pentru care a fost nominalizat la premiul Tânărul prozator al anului 2020, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, și la premiile revistei „Observator cultural“ în 2021. La cea de-a zecea ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), în 2022, am vorbit pe îndelete despre sat și săteni și despre nevoia oamenilor de a uita, uneori, de lucrurile care îi leagă de locuri din care au reușit să evadeze.

În cea mai recentă carte a ta, Ziua în care Adam a devenit băiat bun, protagonistul se întreabă ce poți scrie despre o vară în care nu s-a întâmplat nimic. Ce poate fi scris despre o viață în care nu se întâmplă nimic?

Un jurnal ar fi extrem de interesant. Un jurnal despre o viață în care nu se întâmplă nimic. Trebuie totuși să definim ce înseam­nă nimic. Unii oameni fac cinci copii și spun că viața lor nu înseamnă nimic. Alții sunt în­ghițiți de un job și li se pare că nu fac nimic, dar dacă sunt medici, de exemplu, ei fac totul pentru persoanele din jur.

Îmi este greu să cred că există vieți în care nu se întâmplă nimic. Poate că persoanele care simt că în viața lor nu se întâmplă nimic suferă de un lucru sau există ceva care le împiedică curgerea naturală a vieții. Cred că, dacă ar începe să scrie, și-ar da seama ce anume îi face să creadă că nu fac nimic. Mai mult decât atât, și-ar da seama că se întâmplă atâtea lucruri. E imposibil să nu se întâmple nimic, e o perspectivă infantilă să crezi că nu se întâmplă nimic.

Dacă scrie un jurnal, un om care crede că nu i s-a întâmplat nimic în viață își va da seama că jurnalul în sine este o chestie enormă. Merită trăit și pentru atât, pentru a-ți da seama că poți face asta și pentru a analiza lucrurile. Dacă pornește, procesul acesta e unul care ține toată viața. E un soi de renaștere prin literatură.

Cu siguranță există atât de mulți oameni care sunt prinși în ideea că viața lor nu înseamnă nimic, că faptul că sunt doar ma­me, că sunt doar medici, că sunt doar angajați nu înseamnă nimic. E foarte trist.

Cât de aproape sunt ploile reci conturează atent atmosfera satului românesc, încărcată de evenimente banale care definesc viața de zi cu zi a locuitorilor. Cum ai reușit să te afunzi, alături de personajele tale, în satul din munți, uitat de civilizație și de speranță?

Eu am avut legătură cu lumea satului încă de când m-am născut. Aveam patru luni în ’89 când pă­rinții, pentru că nu puteau să mă crească în micul oraș de lângă Brașov unde locuiau, m-au adus la țară, la bunicii de pe partea maternă. Acolo am crescut până la un an și ceva. Apoi am fost dus în satul bunicilor paterni, undeva la munte, unde am crescut până la doi ani și ceva. Până pe la șapte ani și ceva, când am început școa­la, cu siguranță am trăit mai mult la sat decât la oraș.

E normal, înțeleg acum, că în romanul acesta m-am simțit ca acasă și că am scris cu drag aceste lucruri. Am stat șase ani să lucrez la el, undeva dincolo de lumea evenimentelor literare pe care o umpleam cu poveștile din trilogie care, la rândul lor, reprezintă un soi de metaforă pentru încercarea mea de a mă adapta la viața de orășean, la ce fac orășenii, la temerile importante pentru oră­șean, la ce ne interesează pe noi ca oră­șeni. Chiar dacă eu încă locuiesc în oraș, am studiat în oraș, interesul meu pentru zona rurală nu este unul artificial. Dimpotrivă, este cel mai firesc lucru. Artificiale au fost căutările pentru personajele din medii urbane. Prin urmare, au ieșit niște romane mai stranii, care nu seamănă unul cu altul, pentru că ele rezonează cu cine sunt eu, sunt ale mele și nu le reneg, dar nu sunt așa cum sunt eu. Or, în Cât de aproape sunt ploile reci sunt eu și am reușit să extrag din mine ceva care poate să placă – sau nu.

Am înțeles și eu după doi ani că romanul a fost atât de bine primit pentru că a venit în continuarea tradiției romanelor noastre despre viața la sat, o tradiție pe care am abordat-o mult mai puțin în literatură. Cititorii au nevoie de asta, pentru că noi suntem, în mare parte, orășeni la prima sau la a doua generație. Suntem ță­rani actualizați. Țăranul este cea mai mare minoritate din România, dar este minoritatea cea mai puțin reprezentată, cea mai puțin vocală, cea mai puțin educată; minoritatea care nu știe să își ceară drepturile, să își afirme existența.

În cazul țăranilor, oamenii nu îi privesc ca pe o minoritate. Ei suntem noi din trecut, o versiune a noastră care, evident, se degradează și urmează să moară. Noi asta așteptăm de la oamenii de la țară: să dispară generația cea mai bătrână și apoi cei câțiva care au mai rămas dintre părinții noștri. Se va forma mai apoi un nou tip de țăran care va concura poate la nivel de bogăție sau de facilități cu cel din oraș, care va trăi tot mai înghesuit, tot mai rău și tot mai sufocat.

Asta am vrut să surprind în romanul acesta: o realitate la care nu ne uităm și care nu se reprezintă pe sine pentru că nu are mijloacele necesare. Ne gândim la ei ca fiind lipsiți de înțelegere. Atunci ne gândim cum să-i reprezentăm? Pentru mine a existat și miza aceas­ta. M-am gândit că, dacă romanul va ajunge la oameni, mi-aș dori să ne facă pe toți cei care avem origini la țară să ne aducem aminte de ele. Noi, ca oameni inteligenți, educați și cum ne mai considerăm, ar trebui să fim deschiși să înțelegem situația celor din jurul nostru ca să o putem aborda cât mai eficient și cât mai delicat.

Există un fel de mecanism de apărare al celor care pleacă – pentru că e foarte greu să pleci, de fapt. Trebuie să-ți justifici plecarea, pentru că altfel ți se face dor, ai momente grele în care tot ce vrei e să te întorci la lumea pe care o știi, la lumea în care îți era bine. Atunci spui: da, eu am plecat, m-am descurcat, să facă și ceilalți același lucru. Sau eu sunt aici, dar am plătit pentru chestia asta. Cei care nu au curajul să o facă trebuie să plătească pentru lipsa curajului – oricum trebuie să plătim cu toții.

În general faptul că ne îm­părțim așa nu funcționează. Ar trebui să întindem mai degrabă mâna celuilalt și să vedem ce putem face decât să ne împărțim pe căprării și să folosim toată energia asta pentru a ne război unii cu alții.

Ai spus într-un interviu că acest roman a fost un dialog cu tine însuți. Ce anume ai vrut să-ți spui prin Cât de aproape sunt ploile reci?

Toate cărțile, toate eseurile, toate interviurile, totul este un dialog cu noi înșine, este încercarea noastră de a ne aduna toate bucățile care au sărit din noi, toate cioburile care au sărit din noi de la naștere și prin copilărie, adolescență, prin toate ciocnirile cu alte persoane, cu alte re­alități – toate ajută la adunarea cioburilor și punerea lor împreună. Cu fiecare carte încerci să mai aduni o bucățică și să o pui acolo, la loc, astfel încât să fii cât mai echilibrat și să interacționezi mai departe cu ceilalți cât mai normal, efortul tău să fie acela de a contribui cu adevărat la momentul pe care îl ai împreună cu cealaltă persoană, la evenimentul la care participi, nu la menținerea echilibrului interior. În acest caz, Cât de aproape sunt ploile reci a fost pentru mine alipirea primei copilării și a bazei mele ca om, a lucrurilor fundamentale pe care le-am văzut, pe care le-am observat, pe care le-am trăit pe propria piele.

În eseul despre Codlea din „Decât o revistă“, spui că „acasă a însemnat frică“. Ce înseamnă acasă acum?

Acasă înseamnă acum locul în care sunt soția și fiica mea, pe deoparte, și, de asemenea, acasă înseamnă interiorul realității mele subiective. Pe scurt, acasă e în mine însumi și acest mine însumi e foarte strâns legat, în perioada asta a vieții, de soția mea și fetița noastră.

Acasă nu mai înseamnă frică, acasă înseamnă un soi de mâini întinse și de spațiu în care fiecare dintre noi poate să încerce să-și dea seama ce simte și ce gândește, iar celălalt depune efort în a-l ajuta să articuleze asta – nu doar în cazul fetiței noastre, ci în cazul fiecăruia dintre noi față de celălalt. De multe ori, foarte drăguțele discuții cu fiica noastră – foarte simple în termeni de cuvinte, dar foarte complexe ca limbaj folosit – mă ajută să-mi dau seama ce cred despre anumite lucruri, chiar dacă ea încă nu poate să spună decât câteva zeci de cuvinte. Asta se întâmplă pentru că trebuie să îi arăți, trebuie să îi povestești ce este ceva anume și atunci îmi dau seama că nu m-am gândit niciodată ce este ploaia, ce credem în legătură cu ploaia.

Acasă însemna frică, dar în momentul ăsta înseamnă opusul fricii. Siguranță. Acasă a însemnat frică într-o măsură atât de covârșitoare, încât nici măcar nu am putut să spun care este opusul fricii, am spus doar că acasă este opusul fricii.

Cât de aproape sunt ploile reci este, după cum ai spus într-un alt interviu, un roman în care ți-ai permis să abordezi subiecte care te interesau, în primul rând, pe tine. Te-a făcut asta să te simți mai vulnerabil în fața cititorilor tăi?

Din momentul în care accept să scriu despre lucrurile respective sau îmi dau seama că scriu despre lucrurile astea care mă pun într-o poziție vulnerabilă, înseamnă automat că trebuie să mă gândesc la ele. Ca să mă gândesc la ele trebuie efectiv să petrec o perioadă cu imaginile respective, cu istoria lucrurilor respective, cu istoria personală a interacțiunilor mele cu lucrurile considerate a fi vulnerabile sau care vulnerabilizea­ză. Asta mă coboară în acel puț și nu pot decât să ajung la fund și să ies din el.

Odată ce am fost singur până în fundul puțului și am ieșit din el e ca și cum l-aș fi consolidat și aș fi pus un capac și l-aș fi cartografiat în primul rând pentru mine, așa că pot vorbi cu inima deschisă despre asta, pentru că deja am tre­cut prin procesul respectiv. Vul­nerabil am fost înainte să conștientizez și să lucrez atent la chestiunea în cauză. Vulnerabilitatea nu mai e vulnerabilitate, nu mai e o problemă, este o metodă de a traversa o potențială primejdie.

Acceptarea vulnerabilității te eliberează de frică, pentru că, dacă vrei să fii vulnerabil, te străduiești din răsputeri să devii vulnerabil, chiar dacă încerci să parezi dinainte orice primejdie și ești în gardă non-stop și îți dai seama câte lucruri pot merge greșit și îți consumi toată energia încercând să te păstrezi într-o zonă de sigu­ranță. Făcând asta ajungi să nu trăiești viața. Suferința oricum este inevitabilă, iar pentru bucurie trebuie să lupți și să mănânci și pământ. Atunci, ajungi încet-încet să refuzi toate ocaziile de a fi bucuros pentru a te păzi, pentru că ți-e frică să nu suferi.

Noi percepem deziluziile vie­ții adulte într-un mod destul de deficitar, atât pentru noi, cât și pentru cei din jur. Cu cât un om este mai blocat și mai afectat de deziluziile pe care le-a trăit, va fi un soț, un tată, un vecin, un iubit, un muncitor, un angajator mai puțin bun, mai puțin deschis la dialog, mai puțin deschis la judecarea cu o minte limpede.

Așa se creează tensiuni tot mai mari, rupturi tot mai mari și probleme tot mai mari, pornind de la simpla vulnerabilitate: pentru că nu te poți pune în pielea unei femei care are cinci copii și care a făcut șase clase pentru că a făcut primul copil la 13 ani și care se duce la biserică să se roage pentru sănătatea celui de-al treilea copil. Îți spui că e total retrogradă și bătută în cap și din cauza ei suntem noi acolo unde suntem. Tocmai pentru că nu acceptăm situația asta nu putem să o schimbăm, nu putem nici să o ajutăm.

În 2013 ți-ai făcut și debutul în poezie cu un volum pe care-l defineai a fi mai mult un roman abstract. Care este povestea acestuia? Va exista o continuare a acestui traseu?

Sunt mai apropiat de poezie decât în 2013, deși nu pare. Dacă în 2013 am debutat cumva entuziasmat și bucuros de faptul că tocmai descoperisem poezia de câțiva ani, acum au trecut zece ani de când am terminat manuscrisul de poezii. Zece ani în care am citit aproa­pe tot ce s-a publicat în România în materie de poezie. Aș putea să spun că nici când o scriam nu eram mai apropiat și mai entuziasmat de orice volum de poezie pe care îl citesc, fie el și unul foarte prost. Din frica mea de a fi greșit la rândul meu ca poet și de a fi scris și multe poezii proaste, pe care le-am și publicat, pot să mă raportez la persoana care a scris acel volum de poezii foarte, foarte prost și pur și simplu să nu mă gândesc că mi-ar fi datorat un volum mai bun, ci doar să înțeleg din ce poziție și cum s-a putut întâmpla ca cineva să scrie acel volum. Așa se învață.

Pe lângă a scrie, mai și traduci cărți. Care este procesul de traducere? Există vreun conflict între scriitor și traducător?

Există un conflict foarte mare, pentru că dacă traduci, în România, primești destul de puțini bani și atunci trebuie să traduci foarte multe ore pe zi. Atunci îți rămân foarte puține ore pe zi în care tu să scrii. Pentru mine scrisul este cel mai important. Am avut perioade în care am scris, am tradus și am și lucrat în același timp. Pe atunci primul lucru pe care îl făceam era să scriu. Apoi, cu creierul la a doua prospețime a dimineții, puteam să traduc o pagi­nă, două, cât reu­șeam și abia apoi să merg și să mă ocup de munca mea. Traducerea a fost prima pe care am sacrificat-o, pentru că știam la fel de bine că vor exista și alți traducători care să traducă ceea ce nu traduc eu. Totuși cărțile pe care eu vreau să le scriu nu le va scrie altcineva. Scrisul este, pentru mine, o nevoie primară. Poate mi-a fost multă vreme jenă să accept chestia asta.

Dacă datorăm ceva oamenilor, atunci le datorăm o versiune a noastră cât mai bună. Cu cât ajungem într-un punct în care suntem mai bine adunați laolaltă, cu atât putem face mai multe și mai repede și mai limpede și pentru familia noastră, și pentru vecinii noștri, și pentru comunitate în sens mai larg. Pentru mine scrisul a rămas prioritatea numărul unu, concurând foarte puternic cu nevoia de a cumpăra săpun, de a plăti facturile.

Galerie foto