Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Quilt de Veronica D. Niculescu, în curs de apariție în colecția Fiction. Ltd. a Editurii Polirom.

— Fragment —

Plecaseră fără ea.

Plecaseră fără ea și fără să-i spună nimic. Pricepuse deodată, pricepuse târziu și se simțise atât de ridicol. Casa era goală, ușa uneia dintre camere era larg deschisă, de-a dreptul lipită de perete. Aruncase o privire înăuntru după ce așteptase o vreme, nu, nu era nimeni. Plecaseră fără ea. Cum de nu se prinsese de cum intrase în casă, când văzuse ceea ce acum era evident: veranda golită de lucrurile lor aruncate întotdeauna pe-acolo, șervetul cu motive populare de pe masă aranjat cum nu-l văzuse niciodată înainte, cele do­uă scaune aliniate la perete, păturica gri împăturită frumos pe-un pervaz, holul tăcut, încăperile mu­te. S-a apropiat de camera deschisă abia după o vreme, după ce tot așteptase așezată pe canapeaua ei să se facă ora și să se audă un sunet, și s-a uitat din prag, atentă să nu facă nici un pas înăuntru, să nu deranjeze nimic: nu era nimeni. Când și-a dat sea­ma că nu-i nimeni în toată casa și nici un mesaj lăsat pe nicăieri, s-a dus singură la masa de prânz.

Unde plecaseră?

Ploua și nu era multă lume pe terasa restaurantului. A căutat un loc ferit, sub umbrele, dar toate măsuțele mici, potrivite pentru o persoană, erau ude fleașcă. A găsit două mese lipite, s-a așezat pe cel mai uscat scaun; era penibil, par­că stătea în capul mesei la nuntă. Ciorba de pește și ceaiul verde n-au reușit să-i încălzească spinarea. Căsuța era atât de aproa­pe de terasa unde aveau asigurată o masă pe zi, probabil nu erau mai mult de douăzeci de metri între ele, ar fi fost de ajuns să traverseze părcu­lețul, dar nu îi venise să se ducă după un pulover până sosea mâncarea – ce era să lase pe masă ca să nu creadă ospătarul că a plecat, ochelarii, pachetul de șerve­țele? –, așa că stătuse acolo și tremurase așteptând, privind printre copaci spre căsuța închisă și sperând că se va încălzi cu mâncarea. A mâncat repede și înfrigurată și s-a întors în casa tăcută.

După-amiaza ploaia a stat, soarele de iunie a zvântat locul de îndată. Melcii s-au retras de pe frunzele crinilor înapoi pe pământ și pe trunchiul nucului din fața ferestrei, unde aveau să stea, ascunși în cochiliile lor, până la ploaia viitoare.

Terasa s-a umplut de clienți către seară. Erau mai ales grupuri de părinți cu copii, sărbătorind încheierea anului școlar.

Se lăsa întunericul deja când stătea în pat și citea – o canapea cu care se obișnuise după prima săptămână și pe care dormea chiar ceva mai bine decât acasă, deși zilele aici puteau fi uneori grele. În tot cazul, mai grele decât și-ar fi putut imagina un străin care știa pentru ce se află aici: totul părea o vacanță, dar nu era chiar așa. Trebuia să muncești pentru fiecare bucățică de liniște. Trebuia să ai grijă cu timpul. To­tuși, în spațiul ăsta al camerei se simțea cât de cât bine.

Auzea copiii jucându-se pe afară, alergând și strigând undeva mai departe, apropiindu-se, îndepărtându-se iarăși.

La un moment dat i s-a părut că cineva pătrunde în curte. S-or fi întors? Apoi râsete de copii, pași răscolind pietrișul de dincolo de gard, pe alei, printre bănci. Vocea unui băiețel, citind plăcuța de pe casă:

— Ca-sa A-li-o-na Ma-rin-cu.

Se auzise atât de aproape, că o făcuse să tresară în pat. Imediat, a urmat o ploaie de pietricele în geam. Una dintre ele a răsunat mai puternic. A sărit în picioare ca arsă, înainte să se gândească ce face, a tras perdeaua deoparte și i-a văzut: o mână de copii alergând, așa cum aleargă orice copii după ce aruncă cu pietre.

Stătea acolo, lângă rama ferestrei, în rochia ei albă de casă, când unul dintre băieți, ceva mai mare, cu siguranță făptașul, s-a întors și, privind înapoi, întâi râzând vitejește, apoi amuțind cu gura căscată și rotindu-și capul ca o bufniță, ca să înțeleagă mai bine ce vede, a strigat:

— Un…!

A urmat un cuvânt pe care ea nu l-a putut desluși. Răspândiți peste tot, pe porțiunea de teren acoperită cu pavele dintre căsuță și restaurant, pe aleile cu pietriș, pe spațiile verzi în pantă, unde creșteau tei și castani, copiii s-au oprit și-au privit înapoi. Erau cel puțin zece, băieți și fetițe, cam între cinci și unsprezece ani. Băiatul a urlat și mai tare, arătând cu mâna înspre fereastra ei:

— Un…! E acolo! Un…!

Copilul se afla la mai mult de cincisprezece metri distanță și ea nu putea pricepe cuvântul nici acum, deși era strigat cu toată puterea. „Un…!“. Un ce? A ascultat tremurând și ea odată cu copiii care, stând locului, căutau să o vadă. Un ce?… O fantomă! Asta îi venea ei în cap, uitându-se la copii și imaginându-și cum o văd ei, atunci când o văd, atât cât o văd, când reușesc să învingă reflexiile din geam și să îi deslușească silueta. O fantomă, cu asta probabil că semăna cum stătea la fereastră, în rochia de casă și cu părul legat într-o coadă la spate, o umbră al­bă înaltă între rama ferestrei și perdeaua dată deoparte. S-a amuzat și a rămas neclintită, privindu-i. Vestea s-a dus ca fulgerul printre copii.

— Un…! Fugiți! a strigat alt băiat.

— Fugiți!!! au răspuns ca ecoul alți copii. Fugiți, un…! Un…!

Micuții s-au împrăștiat fugind mai departe, către restaurant, și s-au regrupat acolo, pe aleea în pantă, aproape de părinți, dar cu ochii tot înspre casă, urlând cât îi ținea gura.

Ea îi vedea printre copaci și-i auzea. Ce ziceau? Un ce? Un strigoi? Un moloi? Puteau să folosească copiii un asemenea cuvânt? Un ce strigau ei, de dincolo de spa­țiul verde, privind printre trun­chiurile de arbori cu gâturile întinse? Un ce?

CARTEA

25 de povestiri cu animale și oameni

Cu aceste povestiri, în care personaje sunt oameni și animale, cupluri deznădăjduite în vremuri teribile, prieteni care se văd rar și vorbesc limbi diferite, copii și părinți, teckeli blânzi și cămile pierdute de la circ, dar și dragostea și disperarea, dulceața și amă­ră­ciunea insuportabilei ușurătăți a zilelor noastre, se naște o carte care vorbește despre neajunsul de-a trebui să trăiești atunci când simți că nu se mai poate trăi. Și, deloc paradoxal, despre frumusețea explo­zivă, copleșitoare a lumii, atunci când e ea mai chinuită și suferința ei e mai mare.

„De mult n-am mai citit, la un scriitor român contemporan, o frază mai frumoasă și mai bine articulată.“ (Mihaela Ursa, PressOne)

„Încă mai există prozatori care scriu ca și cum ar trăi într-un poem. Cu imaginarul ei sinestezic, conectat la detalii volatile, Veronica D. Niculescu se găsește printre ei.“ (Marius Miheț, „România literară“)