Începutul lui 2023 a adus un eveniment editorial însemnat în spațiul cultural românesc: apariția unei noi traduceri a lui Ulise de James Joyce, ce a fost publicată la Editura Polirom. Traducerea este semnată de Rareș Moldovan (cu un cuvânt-înainte și note alături de Erika Mihálycsa), decan al Facultății de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“, scriitor și traducător al unor autori precum Harold Bloom, Thomas Pynchon, Chuck Palahniuk sau Michael Cunningham.
Care este experiența dumneavoastră cu romanul lui Joyce și cât v-a influențat perioada petrecută în Irlanda în receptarea lui? A fost dragoste la prima lectură sau doar lectura unei cărți care trebuia citită? Sau, dimpotrivă, v-ați apropiat de Ulise abia odată cu traducerea lui?
Experiența mea cu Ulise e fragmentată în amintiri distincte și nenarate, de altfel, nici măcar mie însumi, episoade pe care traducerea romanului nu le reunește într-un continuum. Aceste frânturi pe care le pun laolaltă întâia oară chiar acum pot produce un soi de aură caleidoscopică. Prima e o amintire din copilărie; aveam opt ani când a apărut traducerea lui Mircea Ivănescu. Într-un corp de bibliotecă, ai mei întorceau din loc în loc cărți cu fața. Îmi amintesc coperta, o lumină roșiatic-portocalie trecând în galben și verzui, răsfrântă prin ceea ce mi se părea un geam de sticlă striată. Uitându-mă acum la ea, îmi dau seama că ar putea fi o perdea străvezie. Legendele Olimpului erau printre lecturile mele favorite, așa că am scos cartea din bibliotecă, pregătindu-mă pentru o foarte lungă poveste cu Ulise, pe care-l cunoșteam deja. Și, aruncându-mi ochii ici-colo… am pus-o aproape imediat la loc.
M-am reîntâlnit cu Ulise în facultate, însă n-a fost o dragoste la prima lectură, nici vorbă, nu cred că e un roman care să placă de la prima încercare, ci unul care respinge plezirismul de duminică al unei astfel de apropieri. Se prea poate să nici nu-l fi terminat, așa că am rămas cam în doi peri, ori cu o situație neîncheiată. În Irlanda, la masterat, am avut un curs despre Joyce, modernitate și naționalism, predat de Emer Nolan, cunoscută specialistă joyceană, dar eseul meu de final a fost despre Portret al artistului la tinerețe. În perioada din Irlanda am bifat urmele mai mult sau mai puțin turistice ale lui Joyce prin Dublin, de la turnul Martello din Sandycove, azi muzeul James Joyce, de unde mi-am cumpărat Ulise și Finnegan’s Wake, la Davy Byrne, la Sweny’s și așa mai departe. Întâmplarea (destinul?) a făcut să găsesc într-o librărie, redus la vreo 2 euro, Gravity’s rainbow de Pynchon, așa că fascinația mea de cititor, apoi de traducător, s-a îndreptat câțiva ani buni în altă direcție.
Traducerea e într-adevăr experiența apropierii extreme, până la a ajunge să te preocupe și ocupe inconfortabil, însă nu mai ai cale de întoarcere.
Inițial, ați refuzat propunerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu de a traduce romanul. De ce și ce v-a determinat să reveniți asupra deciziei?
Nu-mi amintesc exact. În timp, insinuantă, s-a strecurat ideea că aș putea, dacă aș putea, oare aș putea, cum ar fi, dar dacă, ia să vedem. Un susur otrăvit, un zgomot de fond, un tinitus, a devenit tot mai deslușit, până când nu doar l-am luat în seamă, dar m-am lăsat și convins, învins.
În plus, mai erau și sentimente amestecate, nedeslușite: că nu înțelesesem bine cartea, că pe alocuri nu-mi plăcuse, că exista ceva de descoperit acolo, pentru mine. Că mulți dintre scriitorii pe care îi iubesc – Faulkner, Pynchon, Beckett – provin în feluri diferite din Joyce. Și atunci traducerea ar deveni nu doar un mod radical al apropierii, ci și o cale de înțelegere dincolo de textul în sine (sună foarte prețios sau clișeic, dar e adevărat). Până la urmă petrecusem mai mulți ani la Dublin și Joyce nu fusese motivul pentru care eram acolo, nici atracția principală. Dar și el plecase.
În fine, dar nu în ultimul rând, era și provocarea: ești în stare? îmi susura o voce în ureche. Am vrut să aflu.
În prefață vorbiți despre Ulise ca „text al insolitărilor, asperităților și lacunelor la toate nivelurile limbajului“ și despre tendința traducătorului de a „netezi“ și „clarifica“ asemenea aspecte. Ați avut un caz în care ați vrut să clarificați mai mult decât ar fi fost nevoie și ați renunțat?
Da, de multe ori. O scurtă digresiune: percepția scriitorilor, a traducătorilor, a redactorilor și a cititorilor asupra limbii literare converge într-o concepție generică despre fluența și corectitudinea uzului. Pre-înscrise în acest uz și fixate prin repetiție sunt nenumărate clișee literare ale prozei (în română ori în româna traducerilor), pe care scriitorul sau traducătorul le folosesc adesea nereflexiv, uneori chiar fără să-și dea seama. În cazul lui Ulise, textul joycean dislocă mereu stereotipiile stilistice, e construit în răspăr, e un iritant al percepției literare confortabile și stătute. Textul romanului e invadat în bună măsură de ceea ce Fritz Senn a numit shortmind (prin analogie cu shorthand, prescurtare sau stenografie), o continuă ebuliție fragmentară a expresiilor gândului, în forme primare, adesea negramaticale sau „incorecte“, aparent incoerente, dezordonate: nu un flux al conștiinței așadar, ci o conștiință în nenumărate scurtcircuitări frisonante și în lacune mai dificil ori mai ușor de ghicit. O tentație a traducătorului poate fi să suplinească acolo unde textul e lacunar (chiar și adăugarea unui pronume, a unei prepoziții, a unui verb poate avea acest rol) și să calmeze scriitura uneori convulsivă. Am încercat să nu cedez acestei tentații și a fost nevoie adesea de observațiile Erikăi Mihalycsa, mai atentă decât mine, care să mă facă să suprim mici adăugiri explicative ori sedative. Exemplul cel mai extins (pe care cititorul nu-l va percepe însă) privește capitolul „Sirenele“, în care prima mea versiune era mult mai curgător-coerentă decât a rămas în varianta finală.
Care a fost cel mai dificil moment al traducerii și de ce?
Probabil capitolul „Boii soarelui“, din rațiuni ce țin de diabolica mobilitate stilistică a lui Joyce, care a trebuit cumva reinventată în limba română, mai puțin posesoare de exuvii istorico-stilistice decât engleza. E capitolul care mi-a luat cel mai mult timp, cred. Rescrierea „Sirenelor“ a fost, de asemenea, foarte dificilă. Găsirea unui ton pentru vocea lui Molly Bloom. Dar aș atrage atenția și asupra unui fragmențel de la finalul „Nausicăi“, când Bloom, dorindu-și, dacă nu un pui de somn, atunci măcar să „viseze pe jumătate“, e năpădit de un soi de șuvoi lasciv, un atac erotic în care limbajul se sacadează, se fărâmă sub presiunea dorinței. În original începe cu „O sweety all your little girlwhite up“. Și ăsta a fost greu de tradus. Cam ca tot restul.
V-ați simțit intimidat de notorietatea cărții în timpul traducerii?
Nu intimidat, ci adesea, cum zic englezii cu un frumos cuvânt franțuzesc, finessed, jucat, fraierit, driblat cu finețe de prestidigitația joyceană, nu de notorietatea cărții. Faima e, firește, o povară asupra traducătorului; greutatea reușitelor textului, a complexității sale, e însă mult mai mare. Cât timp traduci o simți mai acut pe aceasta din urmă, ești aproape indiferent la notorietate; doar ai o treabă de făcut.
Ce înseamnă acum pentru dumneavoastră experiența traducerii lui Ulise?
O piatră luată de pe inimă. Un oarecare regret că s-a terminat: era un exercițiu care-mi ritma existența și ale cărui dificultăți, unele neașteptate, mă țineau în priză. O bucurie că s-a terminat cu bine, zic eu, și că pot să mă îndrept spre altele. Încep să se șteargă, aproape imperceptibil deocamdată, amintirile cu procesul traducerii, ceea ce înseamnă că întreaga experiență se îndepărtează ușor de mine. Mai e speranța că traducerea va avea traseul ei, unul frumos, sper, că va fi citită și luată în seamă de critici, de comunitatea academică și așa mai departe.
Tot în prefață vorbiți despre numeroasele interpretări ale romanului. Aveți vreuna preferată și una care vi se pare exagerată?
În faza oarecum târzie a exegezei joyceene, cea în care ne aflăm, interpretările mari și marile interpretări s-au cristalizat, sunt în bună măsură stabile și stabilizate. Că suntem la interpretări mari și majore, trebuie amintit că Mircea Mihăieș a făcut un mare dar culturii române cu trilogia sa despre Joyce, aducând, pe lângă interpretarea sa, și o bună parte a exegezei străine în limba română.
Exegeza a asigurat soliditatea romanului în timp, i-a păstrat și accentuat aura, a extins orizonturile interpretării, deși nu a menținut (nici nu cădea în seama ei, se poate spune) popularitatea romanului. Așa cum se întâmplă cu autorii de literatură mai experimentală – Joyce, Faulkner, Pynchon, Gaddis, Will Self, David Foster Wallace, Karen Tei Yamashita, ca să dau doar câteva nume –, impactul inițial al romanelor lor se stinge la public și rămâne ca prestigiu în mediul academic, în comunitățile devotate câte unui autor sau altul. Aici, la marginea obscură, fringe și bleeding edge în același timp, se regăsesc și lucrurile cele mai interesante în munca de interpretare a romanului. Rareori însă ele privesc textul în ansamblu, mai degrabă sunt analize micro, foarte specializate pe un fragment, un aspect sau pe o serie de fragmente/ motive din roman. E un joc cu mărgelele de sticlă, firește, și e jucat mai ales de specialiști, ceea ce nu înseamnă că e inaccesibil altora. Pentru a da doar un exemplu care m-a ajutat mult într-un anume moment al traducerii, am să pomenesc studiul lui John Noel Turner, A Commentary on the Closing of „Oxen of the Sun“ („James Joyce Quarterly“, vol. 35, 1997). Finalul capitolului „Boii soarelui“, îndeobște numit Coda de specialiști, e celebru prin dificultățile pe care le pune înțelegerii celei mai pedestre a ce anume se întâmplă. Aici se amestecă într-o hărmălaie distinctă multiple voci și varii idiolecte, care reflectă narativ-succesiv sau concomitent ce se întâmplă în pubul lui Burke și apoi pe stradă. Traducătorul trebuie așadar să fi priceput sau interpretat povestea nenarată ca să poată traduce propozițiile scurte ale diverselor personaje, care se „îngână și-și răspund“. Sensul fiecăreia depinde de sensul de ansamblu al narațiunii, pe care cititorul nu o vede decât prin ecourile acestor voci. Printr-un joc detectivistic fascinant, Turner oferă o soluție convingătoare și coerentă acestui tărăboi înscenat magistral de Joyce, iar traducerea mea urmează în bună măsură povestea decelată de el.
Dacă, să zicem, peste 30 de ani ar apărea o nouă traducere a cărții, ar exista în mod special o parte pe care ați parcurge-o doar pentru a vedea cum este tradusă?
M-aș bucura mult să apară, chiar mai curând, și – d. m. t. – și voi fi în stare, o voi parcurge pe toată, sărind pe ici, pe colo și anume în punctele esențiale. Da, m-ar interesa foarte multe lucruri, dincolo de jucărelele faimoase în comunitatea joyceeană (Met him pike hoses, U. p. up, They believe in rod, The rose of Castile etc.), Coda de care aminteam, versiuni pentru unele dintre intertitlurile din „Eol“, cum ar fi redat ritmul în „Scila și Caribda“, muzicalitatea în „Sirenele“, cadențele diferite ale conștiințelor lui Stephen și Bloom, fluxul Mollylogului.
Vă vedeți scriind un asemenea roman, cu acțiunea petrecându-se în Cluj?
Un asemenea roman, nu, dar un roman care se petrece în Cluj pe parcursul unei zile mi se pare interesant. Poate are să-l scrie cineva. Dar în ceea ce scriu, în ceea ce scriem cu toții se poate să se fi transmis, ca un cod genetic vechi, câte ceva din Joyce, din ritmuri și flux, din contrapunctul dialogului cu percepția interioară, din mobilitatea în paralaxă a perspectivei.
Cât de mult credeți că este influențat un poet/ romancier de cărțile pe care le traduce?
Misterioase sunt căile influenței și ale anxietății subiacente; vreme de secole, circumscrierea ei s-a bazat mai mult pe asemănarea percepută subiectiv, pe constelarea textului influențat cu aluzii la textul influent, sau pe mărturisirile autorilor under the influence. Mai recent, există instrumente stilometrice pentru a detecta cu o oarecare precizie apropierea stilistică sau înrudirile „de familie“, instrumente pe care nu știu să le folosesc, însă pe care le-aș vedea puse în slujba unor studii despre influența unui romancier asupra altuia, a lui Joyce în traducere asupra prozatorilor români (dacă ea va fi, în fapt, existând). Însă o asemenea analiză epuizează influența, reușește să dea sama de resorturile ei, de ce anume o face să apară mai degrabă în anumite părți ale unui text decât în altele etc.? Se poate răspunde strict cantitativ la întrebarea cât de mult? Proximitatea scriitorului cu textele influente se percepe mai degrabă într-o ordine afectivă, care e posibil să nu corespundă cu rezultatele unei analize stilometrice. Într-o narațiune pe care ne-o spunem nouă înșine, pentru că pare de bun-simț, se poate afirma că suntem influențați sedimentar: influențele se depun în noi și, cum le spune și numele, influențează, dar sensul acestei influențe nu e atât acela de modificare a unei expresivități pre-existente, ci tocmai acela de formare a ei. Devenim – dacă se întâmplă să devenim – scriitor original, ajungem la propria voce, cum spune ponciful, doar prin influențe.
Dincolo de limbile cunoscute și necunoscute, ce altă capodoperă a literaturii universale ați (re)traduce?
Dincoace de limba din (și, uneori, în) care traduc, mă simt atras mai ales de cărțile rămase oarecum în penumbră, mai degrabă decât de capodopere. Am avut de-a lungul anilor, mai am încă uneori impulsul de a traduce cărți care mi-au plăcut (unele, între timp, traduse), de la Mason & Dixon de Pynchon, la bijuteria lui John Barth, Chimera, la Umbrella (dacă nu, atunci următoarele din trilogia „modernistă“ a lui Self, Shark sau Phone), la The Recognitions de Gaddis, Jerusalem de Alan Moore sau The Fortress of Solitude de Jonathan Lethem. Dincolo de orizontul limbilor pe care le înțeleg îndeajuns încât să citesc liber din ele, am auzit de o fantastică, stranie stea îndepărtată pe nume Schattenfroh. Poate, într-o bună zi, un traducător…