Universul pe care îl creează scriitorul, dramaturgul și jurnalistul Petre Barbu în Vremea tatălui este unul închis între marginile unei realități deformate de un delir aproape teatral al protagonistului Alecu Ancuțescu, individul care începe să-și povestească, din primele pagini, viața, rostul său pe lume, un răspuns pe care îl dă pentru prima și ultima oară.
Realitatea e brută, tranșantă și amestecată cu un plan paralel în care Alecu Ancuțescu, acum în vârstă de șaizeci de ani, și-a dedicat o bună parte din viață păzirii cu strășnicie a clădirii de birouri Egreta Office. Prințul Movilă, moștenitor aparent al unui boier îndepărtat, revine în mlaștina Chiraftei și trage o săgeată cu arcul pentru a afla locul în care se construiește clădirea care ar urma să-l îmbogățească pe proprietar, ca și pe amicul de-o viață al lui Alecu, Silviu Hapoianu, acționar parțial al unei promisiuni iluzorii. Căci iluzorie se dovedește a fi Egreta, misterioasă și miraculoasă în egală măsură, o capcană și o salvare, o amantă și o fata morgana în același timp.
Posibilitatea ratată a unei tranziții firești
Clădirea de birouri e un miraj, devine mai apoi un loc de pelerinaj miraculos, pentru ca ulterior să se scufunde, să dispară și să se transforme, pe rând, în principalele obiective turistice din întreaga lume în micul oraș, sfârșind aruncată în aer în urma unui atac terorist. E posibilitatea ratată a unei tranziții firești, a unei ieșiri reale din umbrele unui fost regim comunist. Cât e însă adevăr și cât e delir în răspunsul lui Alecu?
Acest amestec e echilibrat aproape de perfecțiune, viața lui Alecu e prinsă între două planuri care nu fac decât să-i accentueze căderea. Nu reușește să fie aproape de familie, e captiv între pornirile violente asupra Larisei, soția lui, dragostea pentru fiica lor, (I)Oana, responsabilitatea pe care crede că o are ca tată și soț și imposibilitatea de a se achita de aceste îndatoriri.
Va căuta neîncetat răspunsuri: unde a dispărut echilibrul familial? Care a fost punctul de pornire pentru declin, pentru alcoolismul Larisei, pentru violența lui, pentru prăpastia care s-a căscat între el și fiica adolescentă?
Visele lui împrumută elemente premonitorii din realitate, sunt scurte capitole desăvârșite, povestiri din care umbrele nebuniei traversează granița către realitatea de zi cu zi, întinând-o cu suspiciune, delir și teamă. Figuri de afaceriști ratați, doritori ai unei vieți mai bune, Silviu și Alecu sunt, în egală măsură, emblematici pentru eșecul tranziției, pentru anii de criză, pentru felul în care, în cele mai multe orașe, viitorul păstra doar umbra amară a speranței, nicidecum un loc la masă cu investitorii de talie mare, cu cei care făceau jocurile.
Egreta devine un refugiu în ultimii cincisprezece ani și, în același timp, un loc în care se petrec fărădelegi și minuni, un loc în care instabilitatea realității se creionează din ce în ce mai apăsat pentru Alecu Ancuțescu: „Era o voce eliberată de tăcerea mea? Dar cum să vorbească tăcerea! Să-l sun pe Silviu și să-i spun că există cineva în building, care m-a anunțat de trei ori: ninge, ninge, ninge, trei ori trei egal nouă, de nouă ori «ninge»! Oana ajunsese la tabla înmulțirii, învățase cât fac 3×3, de fapt, n-au fost anunțuri, ci chemări ca să admir prima ninsoare care se așternea peste Egreta, fulgii nu se mai topesc, o minune!…“.
De foarte multe ori, amintirile despre Oana, grijile pentru viitorul acesteia sau nelămuririle cu privire la temele de la algebră sunt un declanșator, un buton care spulberă iluzia unui om funcțional și aruncă totul sub greutatea unei lumi pe care Alecu nu o poate purta pe umerii săi de acum din ce în ce mai gârboviți. Tot ceea ce ar fi putut să fie altfel, schimbat, salvat a rămas în urmă: Larisa, soția de care a fost îndrăgostit cândva, Oana, bebeluș pe care își promisese că îl va salva de tot ce e rău, Hortensia, fost expert contabil, fost director financiar al Egretei, anchetată de procurori în afacerea cu noul office building, pradă demenței după o viață a cifrelor și a certitudinilor.
Delirul îl protejează de el însuși
Durerea pe care o simte Alecu e cea care îl sfâșie continuu între ceea ce crede că ar mai putea face pentru Oana și între datoria pe care crede că o are pentru Egreta, un loc în care se simte mai puternic decât e în realitate. Îi face fiicei, încă din primele momente alături de ea, o promisiune nesigură, emoționantă și imposibilă: „Îți vreau binele, să știi, tot binele din lume. Dar care o fi binele, nici eu nu știu ca să ți-l mărturisesc. Dacă aș ști unde e binele ăsta, aș merge acum cu tine până la capătul lumii ca să ți-l dăruiesc, numai să-ți fie bine. Mi-e teamă că într-o zi vei rămâne singură. Și-o să trăiești așa cum vrei tu sau cum vor alții, așa cum ți-e scris. Ai să trăiești, ai să iubești, ai să-ți faci și tu un rost în lume. Mi-e teamă că într-o zi ai să-mi reproșezi că n-am făcut nimic pentru tine“.
Una dintre fricile cele mai mari este cea care se va îndeplini, îndepărtarea iminentă dintre un tată violent și fiica sa, dintre un soț violent și soția asupra căreia coboară toate aceste lovituri, un ins căzut pradă unei societăți care eșuează pe cele mai multe planuri.
Într-un fel, delirul lui Alecu îl protejează de el însuși, Marele Actor îl cheamă, în vis, pe scenă pentru a-i înmâna un premiu nemeritat, dar dorit cu ardoare, o cunună de lauri pe care nimeni nu i-a oferit-o vreodată. Nimeni nu l-a întrebat, cum va spune chiar el, care e rostul său în lume. Va deveni invizibil, întocmai ca Egreta mult iubită, obsesia care nu îi va aduce salvarea visată. Atunci când rămâne blocat timp de cinci zile în clădire, în timpul unui viscol, pradă halucinațiilor, supus unei irealități tulburătoare, își va recunoaște convingerea că în interiorul Egretei e fericit. Numai că e fericit într-un adăpost iluzoriu, într-o lume sterilă, fictivă și care nu îi cere nimic la schimb.
Nu există un ajutor posibil în lumea închisă în care Alecu se sigilează cu și mai multă neputință, umil în fața unor transformări de care nu este în stare. În fond, tot ceea ce își dorește Alecu este să fie salvat: de propriul trecut, din propria viață. Ar vrea ca cineva să îi repare greșelile și să îi ierte trecutul tot așa cum cineva ar fi putut scrie o istorie dreaptă pentru lumea în care delirul și iluziile își fac loc cu ajutorul celor care se vând pe doi arginți: „Oamenii refuză istoria, preferă să creadă în miturile cu eroi și fapte de vitejie rescrise cu tot felul de minciuni și interese, dar ce mai contează minciunile într-o lume care este obsedată de prorociri și ghicitori și mai puțin interesată de istoria adevărată, crudă, sângeroasă, așa cum a fost, cu orice risc, cu riscul rușinii, umilinței și acceptării păcatului“.
Existența sa e marcată de ceea ce știe că ar trebui făcut, de ceea ce încă îl doare (cum i-ar putea spune propriei fiice că mama ei nu mai există?), de ceea ce nu știe cum să repare, pentru că nimeni nu i-a oferit vreodată șansa unui alt viitor. Declinul, în viața scrisă de dinainte, era imposibil de oprit.
Inegalitățile și nedreptatea își fac loc în anii care încheie mecanismul tranziției. O distopie a mirajului își face loc în realitatea micilor orașe. Vremea tatălui apune. Dar romanul semnat de Petre Barbu înscrie cu succes o nouă reușită în raftul literaturii de calitate, a volumelor scrise pentru a rosti un adevăr, pentru a salva amintirile acolo unde viețile s-au rătăcit deja.
Petre Barbu, Vremea tatălui, colecția Fiction LTD, Polirom, 2022