Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Visul canadian de Bogdan Perțache, în curs de apariție în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom.

Pouffe

Nici azi n-o să ies bine la bani, dar obligația-i obligație.

M-a rugat Iordanka să facem schimb, să intru eu, dacă pot lipsi azi de la cursuri, în tura de la amiază, și să stea ea diseară în locul meu. De atâtea ori i-am cerut favoarea asta, încât nici nu mi-a trecut prin cap, o clipă, să o refuz.

Problema e că mâine am un parțial la istoria artei în Evul Mediu cu nebuna de Brosens, trei din cinci credite, și nu-mi permit să le pierd.

Ce-ar fi dacă, pur și simplu, aș scoate cursul din rucsac, ochelarii și m-aș pune pe învățat chiar acum. Nu mai am de revăzut decât câteva pagini.

Tocmai s-a terminat ploaia. Mă uit în susul străzii, pustiu, în jos la fel. Peste drumul îngust, de deasupra zidului de la baza căii ferate, cerul plumburiu mă li­niș­tește, slabe șanse de clienți. Sting neoanele roșii din lateral.

Pun ochelarii pe nas, mă cocoț pe scaun și deschid cărțoiul. Unde eram? A! Aici: „LA NATURE RÉINVENTÉE: LE MONDE FANTASTIQUE“. Citesc cu glas tare, așa rețin cel mai ușor, mai ales într-o limbă străină:

— Le monde fantastique est omniprésent dans l’art du Moyen Âge. Si sa figuration a trouvé un terrain extrêmement favorable dans l’art roman, l’art gothique, bien que davantage enclin à représenter la nature réelle, ne renonce pas au fantastique…

Trec doi puștani, ca două umbre, fără să încetinească, mă privesc cu coada ochiului.

— …nombre de créatures chimériques présentes dans l’art médiéval – griffons, centaures, si­­rènes, phénix, licornes et dragons – sont issues du répertoire fantastique antique ou oriental.

Un om se oprește în dreptul vitrinei, ridic puțin nasul din text, cât să văd niște picioare încălțate cu pantofi maro și îmbrăcate în blugi. Flutur din mână. Individul dispare.

— La licorne symbolise la pureté et la chasteté, mais elle peut aussi revêtir une dimension profane et courtoise. Le dragon, reptile ailé, rampant ou sur pattes, souvent coiffé de cornes, est quant à lui associé au diable.

Obrajii și umerii îmi ard din­tr-o dată, ca prevestind deo­chiul. Îndrept capul și-mi dau ochelarii jos, pe trotuarul de vizavi un tip înalt, cărunt, mă pri­vește stăruitor. Strânge la piept o mapă uria­șă de carton legată cu șiret. Mă ridic, dar îmi face semn să mă așez la loc. Îi zâmbesc cu cel mai larg surâs de care sunt în stare. Bărbatul traversează și se oprește în fața mea. Îmi plac ochii lui verzi, barba scurtă, pătrată, look-ul dark academia. Îi vin bine sacoul de catifea verde, în carouri și fularul crem de cașmir, răsucit de două ori în jurul gâtului. Eșarfa-i e asortată cu pantalonii de doc și geanta poștaș cu ghetele scunde de piele întoarsă.

Îmi face semne să mă răsucesc, să-i arăt spatele, apoi profilul și din stânga și din dreapta, să ridic brațele în aer, sus, în lateral. Mă supun, curioasă. Cutele dintre sprâncene i-au dispărut.

Își sprijină mâna dreaptă pe geamul gros, îmi atrage atenția pielea pătată cu cerneală, dar și Breitlingul de la încheietură. Miș­că cealaltă mână a întrebare.

Desfac palma și o lipesc și eu de geam, apoi o strâng și închipui un cerculeț din inelar și degetul mare.

El clatină arătătorul „nu!“, apoi îmi arată semnul „victorie“.

*

Am coborât greoi din tren, încercând să nu agravez un început de durere de mijloc. Cred că am stat prea mult așezat, sau de vină-i vremea mohorâtă, sau ambele. Și cum nici o belea nu vine singură, Roosje mă sună și-mi spune că, sub nici o formă, nu poate să vină azi la întâlnire. Îi răspund politicos că nu-i nimic. Mint. Fierb, furios pe neseriozitatea ei, dar în primul rând pe mine, pentru că am amânat până în ultima zi lucrul cu ea. Trebuie să predau schițele, mâine dimineață, lui Gilbert la atelierul mare.

Gata, nu mai plouă. Ies din Gara de Nord și fac dreapta pe Rue d’Aerschot, o să merg pe jos până la studio. Uf, alți bani risipiți degeaba, n-au vrut să mi-l închirieze cu ora!

Deși rulează încet, o mașină intră-ntr-o baltă și mă stropește. Înjur fără vorbe, doar ridicând brusc brațul. Berlina nouă, urâ­țită de un abțibild mare cu pimp your ride, oprește, geamul de pe partea șoferului se lasă jos, un cap chelios cu sprânceană unică iese afară și îmi aruncă:

— Scuzoaiele mele, tataie!

Cuvintele românești m-au blocat. Compatriotul a băgat căpățâna înapoi râzând. Îmi surprind do­rința de a-l provoca, de a-i da niște pumni în mutra aia antipatică. Uf, vremurile în care trosneam șme­cherași s-au cam dus!

Încerc să mă grăbesc, nu-i bine, înapoi la pas rar, tălpile de crep ale ghetelor sunt prea subțiri și nu amortizează defel călcătura. Simt în gambe duritatea pavajului.

Nu pot să nu onorez înțe­le­gerea cu Gilbert, mereu plătește la timp și nu se tocmește. Mi-a cerut patru desene detaliate pentru o tapiserie de inspirație medievală, cu subiectul „Fecioara și Inorogul“. De o săptămână fac studii de cai, mi-a mai rămas Fecioara. Roosje, singurul model din Bruxelles cu care am lucrat până acum, era perfectă pentru rol, cu carnația și osatura potrivită, cu abilitatea ei de a sta nemișcată timp mult, fără pauze dese de pipi sau țigară. Uf, greu de înlocuit! O s-o sun, sigur știe pe cineva, trebuie să aibă o colegă disponibilă. În fond, e și vina ei.

Opresc, scot telefonul din buzunar, dar rămân așa, cu el în aer, pentru că, peste drum, într-o vitrină, îmi atrage atenția o femeie tânără, minunat alcătuită, ce șade pe un scaun de bar. Nefirescul si­tuației mă intrigă mai tare. Poartă ochelari, stă picior peste picior și pe genunchi ține o carte groasă. Citește absorbită, urmărind rândurile cu o unghie și mișcând buzele. Părul brun, nici lung, nici scurt, e trecut pe după urechi. Brațele-i sunt superbe, sânii nu prea mari… evrika, sunt salvat!

Traversez, încurcat, altă problemă acum, curvele astea parcă taxează la „număr“, oare-mi ajung două sute de euro pentru două ore?

CARTEA

„«Viața mea e un roman», pare să spună Bogdan Perțache în cartea de față. E un roman al evadărilor imposibile, improbabile sau ratate. Citindu-l, mi-au venit în minte două filme: Vaca și prizonierul și Pâine și ciocolată. Aidoma eroilor din film, el și-a pus în minte să fugă în Canada/ Eldorado și să rămână acolo. De ce Canada? Nu mă întrebați, numai Bogdan știe. Personajul lui aleargă, se cațără, minte, se îndrăgostește și dispare, se ascunde, suferă de foame, de sete și de frică. Dar are un vis, iar pârdalnicul de vis îi râde sistematic în nas, pe căi numai de vis știute. Proza lui e directă, aprigă, fără milă, ironică și tăioasă. În lumea lui forfotesc personaje de tot soiul, impecabil surprinse în câteva rânduri, iar lumea românească a deceniului zece, cu absurdul ei, e tăioasă ca un fierăstrău. Viața lui Bogdan Perțache e a unui om cântând la acest fierăstrău știrb. Și-o fi găsit liniștea? Nu bag mâna în foc.“ (Florin Iaru)