Streamingul a adus din nou la viață un format TV la care se renunțase în bună parte cu ani în urmă, format care are în ochii publicului un avantaj major: spune o poveste așa cum s-a intenționat, de la început la sfârșit.
„Ar trebui ca Hollywoodul să oprească fluxul de miniserii și să revină la era de aur a serialului tradițional?“, se întreabă publicația „Collider“ care notează că acest format este acum extrem de popular în cataloagele oricărei platforme de streaming și că, practic, printre cele mai apreciate producții pentru micile ecrane din ultimii ani sunt miniserii sau „serii limitate“, cum ar fi Cernobîl. Termenii folosiți pentru a desemna astfel de producții variază, premiile Emmy, de exemplu, preferă din 2015 încoace „limited series“, dar în general ele se referă la producții TV care conțin o singură poveste, spusă într-un număr finit de episoade, de obicei între trei și 12.
Miniseria nu este, evident, un format nou de televiziune. În Statele Unite, de exemplu, lumea este de acord că prima miniserie în adevăratul sens al cuvântului a fost The Blue Knight (1973), o adaptare a unui roman de Joseph Wambaugh sub forma unui film TV de patru episoade. Trei ani mai târziu, adaptarea de mare succes în 12 episoade de o oră a romanului lui Irwin Shaw, Om bogat, om sărac, a popularizat și mai mult acest format, iar un an mai târziu Rădăcini, miniseria bazată pe romanul lui Arthur Haley, a devenit primul blockbuster al miniseriilor, încurajând posturile TV să investească și mai mult în astfel de producții. (Aceste două titluri au avut un asemenea succes în epocă, încât au ajuns, așa cum mulți își pot aduce aminte, să fie achiziționate și difuzate chiar și de televiziunea română.) Este perioada când au fost realizate multe producții extrem de apreciate de public, precum Isus din Nazaret (1977) sau Nord și Sud (1985). Nu a fost doar o caracteristică a televiziunii americane, evident, englezii utilizau formatul cu mult înaintea „yankeilor“, iar miniserii de mare succes de public au fost realizate peste tot în lume, chiar și la televiziunea sovietică.
Această „eră de aur“ a ajuns la un sfârșit relativ în anii ’90. Deși seriile limitate nu au dispărut niciodată complet, televiziunea și-a mutat interesul spre serialele tradiționale, odată cu succesul înregistrat de anumite producții din epocă, de la sitcomuri precum Friends la seriale-fenomen ca Dosarele X. Apariția streamingului a schimbat acest lucru.
Dominația rețelelor de streaming și, mai ales, furia cu care marii producători de „conținut“ televizat au investit financiar în acest domeniu (adică toate marile studiouri americane) au schimbat drastic peisajul producțiilor televizate. Felul în care publicul consumă astăzi un serial a făcut ca formula de succes a acestuia să fie schimbată, într-un peisaj suprapopulat în care un spectator obișnuit este îndemnat să aleagă dintr-un număr foarte mare de platforme de streaming, de la HBO și Netflix la Disney, Hulu sau Tubi. Felul în care aceste rețele își calculează succesul producțiilor nu este foarte clar și asta a dus, în ultimii ani, la anularea neașteptată, numai după unul sau două sezoane, a unor seriale care, la prima vedere, păreau a se bucura de o mare apreciere, cum ar fi, de exemplu, excelentul The Dark Crystal: Age of Resistance. Publicul a fost nedumerit și producătorii de streaming au înțeles repede că, în această situație, oamenii nu prea mai au interesul să își investească timpul (și banii) în a se atașa de un serial care, în ciuda calităților, riscă să fie oprit oricând. Soluția cea mai nimerită a fost reîntoarcerea la formatul de miniserie.
Cu acest format, toată lumea pare fericită. Pe de o parte, producătorii știu de la început la ce se angajează, mai ales din punct de vedere financiar, și își pot calcula mai bine investițiile, câștigurile și eventualele pierderi. De cealaltă parte, publicul este și el mulțumit, știind de la început că povestea pe care se așază să o vizioneze (și pentru care a plătit abonament) are un început și un sfârșit și nu va fi terminată brusc sau lăsată în aer. În același timp, din punctul de vedere al producției propriu-zise, creatorii, dotați cu bugete foarte generoase, se pot concentra mult mai bine asupra rezultatului final, fără a mai resimți presiunea ratingului care poate însemna reînnoirea contractelor pentru un alt sezon – sau nu. Asta a dus la apariția, în ultimii ani, a unor miniserii de foarte bună calitate și foarte lăudate, cum ar fi, de exemplu, Irma Vep, realizată de HBO, sau The Queen’s Gambit.
Asta face ca răspunsul pe care „Collider“ îl consideră cel mai nimerit la întrebarea pe care și-a pus-o este că Hollywoodul, cel puțin deocamdată, nu are absolut nici un motiv de a renunța la formatul miniseriilor sau al seriilor limitate. Dimpotrivă, crede publicația americană, streamingul pare să ne fi propulsat într-o „a doua Eră de Aur“ a acestui format și că necesitatea adaptării la imperativele noii piețe a avut ca efect (și) o înmulțire a producțiilor de mare calitate ale televiziunii americane și nu numai, din moment ce marile rețele de streaming domină piața mondială.