Sunt cele mai grele cuvinte pe care le-am scris vreodată: Radu Cosașu a murit.
Pe 23 februarie, într-o zi de joi, s-a simțit rău. La spital i-au dat cincizeci la sută șanse de supraviețuire. A supraviețuit, cum să nu supraviețuiască tocmai Radu Cosașu, care a dat literaturii române cel mai frumos cuvânt dintre toate: supraviețuirile.
L-am vizitat la terapie intensivă și, în încăperea aceea cu oameni conectați la aparate, Radu Cosașu mi-a cerut ziare. Mai avea puțină voce și cu ea mi-a cerut ziare. Am alergat după ele prin tot orașul, era ca și cum mă trezisem într-o nuvelă de Cosașu, nu m-am oprit din alergat.
Când m-am întors la spital, nu mai avea putere, ca și cum vârsta i se așezase deodată pe umeri, toată minunata sa inteligență i se fixase de-acum în privire, cum am văzut că li se întâmplă bătrânilor înțelepți. Radu Cosașu devenise și el o privire. Înțelegeam ce înseamnă: moartea era aproape, o știam toți, domnul Cosașu o știa cel mai bine – „Vine“.
L-am întrebat dacă mă recunoaște. Domnul Cosașu a dispărut atunci pentru o clipă și în locul său s-a așezat un om de nouăzeci și doi de ani și jumătate, foarte obosit: mi-a spus un nume de fotbalist din anii 1970. Dar un minut mai târziu, domnul Cosașu s-a întors, m-a văzut, m-a recunoscut mi-a strâns mâna cu putere, ca la întoarcerea dintr-o lungă călătorie, îi reveneau forțele, nu trecuse Styxul și îndrăzneam chiar să visez că se va vindeca: „Te cunosc, ești confratele meu!“.
Așa că l-am mințit pentru prima dată: i-am spus că sigur se va face bine, că se va întoarce acasă. „Știi cum se cheamă asta?“, m-a întrebat. N-am răspuns. „Ranforsare“, mi-a spus. „Așa zicea Fănuș când se întorcea din turneele sale minunate: facem o ranforsare“. „Așadar, vă întoarceți acasă“, i-am spus din nou. „Ar fi splendid“, mi-a răspuns – și pentru o clipă am crezut amândoi că o revenire este totuși posibilă.
Apoi a vorbit mult, ca un maestru emerit al vorbei ce era, la despărțire i-am urat din nou să se însănătoșească repede, mi-a făcut semn să mă apropii și mi-a șoptit: „Am învățat să nu îmi iau angajamente pe care nu sunt convins că le pot respecta“. Am zâmbit și atunci a zâmbit și domnul Cosașu, cum zâmbea de fiecare dată când îi era apreciat humorul. Dar nu a fost ultimul său surâs.
Știam că îl dor teribil picioarele și l-am întrebat despre starea genunchilor personali. S-a iluminat și abia atunci a zâmbit pentru ultima oară. „Știți ce mi-a spus asistenta noastră? Că suntem o țară de bolnavi de picioare! Vă dați seama, ce formulă…“.
Scriitorul încă trăia. Mi-a cerut un creion și o foaie, voia să își noteze ce vede, ce aude, ce simte și ce își aduce aminte. Dar nu a mai putut să țină creionul.
Era firește îngrijorat că povestea lui a ajuns la sfârșit. Dar nu sfârșitul vieții ca atare îl întrista, ci altceva, mult mai grav: faptul că nu o să mai poată scrie niciodată. Acest gând îl îngrozea, îl tortura: ziua în care să nu mai poată ține un creion în mână venise și i se părea insuportabilă. „Ce mă fac, băiete? Ce mă fac?!“.
Sigur, există niște cauze medicale, pe care medicii le vor scrie în rapoartele lor, dar eu știu că Radu Cosașu a murit de tristețea gândului că nu mai poate scrie.
S-a stins după două luni în spitalul Elias, deși a fost îngrijit până la sfârșit cu infinită dragoste de soția sa.
Iar înainte să se întâmple sfârșitul lumii, într-o seară, am reușit chiar să vorbim la telefon și era ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Parcă dispăruseră spitalul, durerile, frica. Era neobișnuit de vesel. Era chiar același Radu Cosașu de dinainte de 23 februarie, „Hai, când vii să mă vezi?“. „Mâine sunt acolo“, am promis.
Bineînțeles că m-am dus, dar deja Radu Cosașu pornise pe drumul cel greu. Și încă mai avea puterea să strălucească. Am continuat să vin – mâine, mâine, mâine. Insistam asupra cuvântului deocamdată. Știam că îl iubește. Deocamdată era încă aici.
Apoi într-o noapte nenorocită de aprilie, azi-noapte, ochii săi au rămas închiși pentru totdeauna și eu am simțit deodată toată singurătatea insuportabilă a vieții încercând să mă zdrobească.
Dar nu m-am lăsat zdrobit fiindcă știam că Radu Cosașu supraviețuiește și știam și unde.
Așa că am închis fereastra către lume și m-am retras în bibliotecă și am început să îl recitesc. Scriitorul ne-a lăsat cărțile, cum omul și prietenul Radu Cosașu ne-a lăsat amintirile, frazele.
Nu cred să existe vreun om care l-a cunoscut și l-a iubit pe Radu Cosașu căruia acesta să nu îi fi dăruit măcar un cuvânt bun. Radu Cosașu a iubit filmele de cinema, meciurile de fotbal, ziarele și cărțile și cel mai mult – cuvintele. Ultimul cuvânt pe care mi l-a spus a fost mulțumesc. „Eu vă mulțumesc“, am mai apucat să spun înainte să îmi pierd vocea și să mă inunde lacrimile.
Iar acum acestea sunt cele mai grele cuvinte pe care le-am scris vreodată și mi-aș fi dat bucuros douăzeci de ani din viață să nu fie nevoie să le scriu: omul Radu Cosașu a murit. Totodată, și asta mi-e toată consolarea, scriitorul i-a supraviețuit.
București, 23 aprilie 2023