Mi-am dat seama, împlinind 40 de ani, că la 20 de ani îmi doream cu ardoare să fac lucrurile pe care le-ar face unul de vârsta mea de acum. Dar eu, cel de la vârsta asta, nu-mi mai doresc deloc să fac lucrurile pe care, teoretic, le-aș putea înfăptui odată cu vârsta potrivită. Pentru că le-am consumat, cel mai probabil, la timpul nepotrivit.
Am trăit înconjurat încă din pre- și din adolescență de „oameni mari“ care și-au pus amprenta asupra mea și pe care îi admiram și îi admir în continuare. Din păcate, asta m-a făcut și să pierd esențialul din acele frumoase vârste și vremuri. Am tânjit un deceniu și eu să fiu la fel ca ei, „cei mari“. Ajuns mare, îmi lipsește enorm ceea ce nu-mi doream în ruptul capului atunci.
„Onofrei, tu te-ai născut gata bătrân“, mi s-a spus adeseori.
N-am crezut în vorbele astea. Dar încep să le înțeleg taina și să mă întreb, contrafactual, ce-aș fi putut face diferit. Multe, dar să mai am mintea de la 15 sau de la 20 ani cu siguranță n-aș mai vrea. După cum nu știu dacă mă mai atrage ideea de a petrece câteva zeci de ore dintr-o săptămână în direct, la radio sau la televiziune. Asta a fost nebunia mea, dusă la extrem, îndrăgostit de tot ce înseamnă media. Jurnalist de la 13 ani, cum mi s-a mai spus. Cu siguranță însă mare parte din tot ce-am făcut și am trăit a fost autentic. Cu multe greșeli, cu calcule eronate, cu șchiopătat, ridicat și luat de la capăt. Dar a fost „pe bune“.
Social media rămâne doar media
Generația mea a fost marcată cel mai mult de apariția Facebook (cel care s-a întronat după mIRC, Hi5, MySpace și altele), azi „rețeaua socială a lui mamaie și tataie“, ridiculizată la maximum de Generația Z, total necunoscută celor din Alpha. Înainte de apariția influencerilor, a paginilor de brand sau a personalităților publice, conturile simple de utilizator îți prilejuiau conexiuni cu foarte mulți necunoscuți. Ca un Tinder/ Bumble, dar fără nici un interes romantic. Era atât de puțină lume acolo la începuturi, încât erai bucuros să intri în legătură cu oricine. Acceptai prietenia oricui ți-o cerea și adăugai în lista de prieteni pe oricine îți sugera rețeaua. Mi-am făcut cont, cred, prin 2007. Azi am ajuns la aproape 5.000 de prieteni, pentru că nu am mai stat niciodată să îi triez. Dincolo de cunoscuții de ocazie, sute sau mii dintre aceștia sunt oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată și despre care tot ceea ce știu se rezumă la postările lor de pe Facebook. S-a mai întâmplat să ne intersectăm privirile în public, întâmplător, pe stradă, dar nu ne-am salutat măcar vreodată, pentru că ar fi fost cu adevărat bizar. Deși ne știam, de fapt nu ne cunoșteam.
Având legăturile acestea virtuale mai lungi decât multe amiciții din viața reală cu mulți dintre prietenii de pe rețeaua asta de socializare antică, probabil construită de Mark Zuckerberg cu finanțare de la vreun faraon egiptean, le-am urmărit parcursul vreme de un deceniu și jumătate. Trecând prin bucurii, tragedii, născându-li-se copii, murindu-le părinți, căsătorindu-se, divorțând, cunoscând din nou dragostea, călătorind, ieșind la proteste, devenind blazați, recăpătându-și speranța. Altfel spus, viață. Și îmbătrânind. Încă nu excesiv, dar îmbătrânind.
Poate cea mai acută pierdere în online pe care o resimte generația mea este că social media își pierde aproape total tocmai componenta de social și rămâne doar media. Filmulețe cu diverși la care ne uităm cu privirea în gol, căutând emoție în robotic. Și, mai grav decât atât, pierzând orice componentă cronologică. Azi, mâine, săptămâna trecută nu mai există, căci un conținut de oricând ne este aruncat de algoritm în feed fără nici un fel de contextualizare. Haos.
Te provoacă permanent să te adaptezi
Transformările radicale din social media ne conduc, automat, spre a ne pune tot mai puține probleme. Gândim puțin, consumăm conținut mult și de pomană. Și poate cel mai pervers efect este acela că nu ne mai simțim vârsta și nici nu mai găsim vreo noimă în felul în care trece timpul și ne transformă. Ne pierdem noi relevanța sau își pierd platformele sociale relevanța?
De ce are atât de multă importanță, totuși, că moare Facebook și apar noutățile zilei? Oare suntem și noi, cei de 40 ani, deja niște moși care plâng după lumea lor pierdută? Cred că și una, și alta. Ne pasă pentru că așa ne-am clădit relații, în bună parte, niște ani mulți. Așa ne-am privit de la distanță, prin social media ne-am distilat amintirile și ne-am plămădit interacțiunile. O lume apune, iar o alta, ciudată, ni se așterne la picioare.
Dacă există și o parte bună în schimbările de paradigmă, este aceea că te provoacă permanent să te adaptezi. Iar dacă ai mai mult de 30 de ani, mai poți să-ți tragi sufletul să mai sari câte o schimbare din aceasta, pentru că e încă una și încă una după colț, astfel încât șansele par că se multiplică o dată la fiecare 2-3 ani. Rămâne totuși constanta: mașinăriile, algoritmii, inteligența artificială ne vor dicta tot mai mult felul în care noi, ca oameni, interacționăm între noi, cum a făcut-o mIRC odinioară, cu mijloace mai rudimentare, și Facebook, ulterior cu metode mult mai perfecționate. Yuval Noah Harari se numără printre intelectualii publici foarte îngrijorați de autonomia pe care o va căpăta inteligența artificială și prevede chiar sfârșitul istoriei umanității. Nu al istoriei, căci abia începe o nouă istorie, istoria simbiozei sau luptei om/ mașină, la capătul căreia Harari pare să parieze mai mult pe mașină. Editorialul lui e în „The Economist“, îl găsiți pe net.
Și, ca să închei rotund, mi-am început viața în radio la 13 ani, când exista în redacție un singur calculator conectat la Internet. Baza în Radio Iași, în acele vremuri, o reprezenta banda de magnetofon. Editarea audio se făcea cu foarfeca și cu scotch. Până la 36 de ani aveam să urmăresc transformarea totală a tot ce însemna radioul din punct de vedere tehnic, până la digitalizarea sa completă. Magnetofoanele au fost așezate în muzeu. Radioul a supraviețuit. Și ca mediu, și ca instituție. Tehnologia nu îmbătrânește, ci se transformă. Și noi, ca oameni, facem la fel, cu mica diferență că nu am putea-o lua niciodată de la capăt, decât dacă tehnologia de editare a genomului va permite în sfârșit viața veșnică prin modificarea secvențelor de ADN.