Cum să pui capăt unui război? Printr-un alt fel de „război“ tratat în cheie comică!? E premisa piesei Lysistrata, dragostea mea de Matei Vișniec, o rescriere a poveștii lui Aristofan inspirată de războiul peloponeziac și de tipicuri de mentalitate a societății patriarhale care erau orașele cetate din Grecia antică. Recontextualizarea e operată de dramaturg prin rescriere în nota actualității, a diminuării masculinității înțeleasă ca forță fizică și virilitate, în favoarea domolirii instinctelor agresive, a scăderii potenței (demonstrate științific) și a adoptării unei atitudini pașnice.
Pe foarte scurt: incitate de Lysistrata, grecoaicele fac greva sexului pentru a-i sili pe bărbații lor să pună capăt bătăliilor care le afectează indirect și pe ele. După o serie de peripeții hazlii, reușesc, doar că, efect de bumerang, când peste ani un mesager anunță iminenta venire a perșilor, luptătorii de altădată domesticiți între timp se întrec exclusiv în turniruri de poezie erotică, însoțiți de jucării de pluș și papuci de casă cu blăniță, amăgindu-se în privința pericolului iminent și amânând periculos de mult reacția așteptată.
Matei Vișniec strecoară inteligent o întreagă serie de aspecte problematice ale prezentului, inclusiv teme politically correct (bărbatul alb, heterosexual, dominator, care-și face autocritica într-un demers de etică retroactivă, în direct într-un talk-show), cu ironie, în stilul său liric-blând coroziv-subtil, spre încântarea ochilor, urechilor, minților și sufletelor noastre. Ingeniozitatea auctorială a lui Vișniec e cuceritoare. Un singur exemplu: imaginează negocierea dintre cele două tabere (bărbați versus femei) în greaca veche, suplimentând sursele umorului. Comicul vine în principal din situațiile dramaturgice, din replici, emulând toate posibilitățile teatrale, precizate în didascalii, dar lăsând și libertate de acțiune creativă regizorului și echipei sale. Să nu uităm că cel dintâi regizor al unui text e autorul însuși, care-l scrie nu atât pentru a fi citit, cât pentru a fi întruchipat.
O prețioasă experiență
Dramaturgul i-a încredințat textul lui Zalán Zakariás, care, într-un efort colectiv, l-a transformat dintr-un succes literar într-un succes teatral. I-a pus în valoare litera și spiritul prin mijloace de expresie tipice rampei, spre bucuria noastră, a publicului. E plăcut surprinzătoare varietatea de resurse scenice pe care regizorul reușește să le omogenizeze într-un spectacol coerent, articulat solid, fără fisuri de construcție. Într-o scenografie (Andra Bădulescu Vișniec) acordată perfect cu viziunea de ansamblu, caracterizată de calitatea esențială de a fi pe fiecare secvență exact ceea ce trebuie, atât cadru, cât și sursă de sugestie, atunci și cât e necesar, completată simbiotic în nivelul imaginii scenice de o dinamică de vizualitate digitală (Andrei Cozlac, filmări Andrei Botnaru).
Cu o muzică (Hunor-Lehel Boca) diversă ca sonorități și ritmuri, antrenantă, cântată live de actori, tridimensionalizată prin câteva dansuri (Alice Veliche), care pune umărul la atmosfera generală și contaminează publicul. O distribuție corală joacă formula de „teatru în teatru“ care leagă timpii istorici și timpii teatrali, cu ieșiri din convenție care o fac agreabilă, accesibilă, aducând alături artiști și privitori.
Inserția unor studenți (Ioana Aciobăniței, Mara Bărbărie, Diana Furnică, Ana Maria Țidulă, Alexandra Budău, Răzvan Bujor, Sebastian Pricop) e binevenită și pentru producător (Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași), prin infuzia de prospețime, de talent încă neașezat în metode, cât și pentru învățăcei, care trăiesc o prețioasă experiență de meserie. Momentele teatrale sunt plombate de câteva inserturi filmate (o reporteriță face un sondaj de opinie printre trecătorii de pe stradă pe teme anexe spectacolului – Emil Coșeru e absolut adorabil, e de studiat cum din câteva replici face o bijuterie actoricească), prelungite apoi printr-un scurt live în sală, printre spectatorii care se simt incluși astfel.
Filtrul unui azi care se caută pe sine
În Lysistrata, Diana Roman arată ce extraordinare resorturi actoricești deține. Până la acest rol, artista conta mai mult prin aptitudinile ei muzicale, ce le dublează pe cele interpretative, care acum iau prim-planul. Mălina Lazăr e stăpână pe tot ceea ce face, jocul ei e întemeiat logic și emoțional, iar cele două exemple pe care le-am decupat (întreg ansamblul e omogen, funcționează la unison – Horia Veriveș, Andreea Boboc, Ada Lupu, Ionuț Cornilă, Cosmin Maxim, Dumitru Năstrușnicu, Răzvan Conțu, Constantin Pușcașu, Livia Iorga, Pușa Darie, Radu Homiceanu, Andrei Sava, Dumitru Georgescu) confirmă ideea că nu aparența fragilă, filiformă, mignonă, definesc feminitatea ca gen, ci forța interioară.
Protofeminismul lui Aristofan e recitit prin filtrul unui azi care se caută pe sine, în care determinările de gen sunt fluidizate, în care feminin și masculin sunt mai apropiate ca niciodată. O replică din final e de milioane comice. Îngrijorate că bărbații acum efeminați nu le mai pot apăra în fața perșilor, femeile cer sfatul venerabilei Lysistrata.
Plină de înțelepciune, eroina operează o lovitură de teatru: „Poate că nu e chiar atât de grav faptul că vin perșii… dimpotrivă… din punctul de vedere al vieții…“. Biologia spune răspicat că bagajul genetic are ciclic nevoie de aport revigorant, căci copiii se fac „cu bărbații cei mai viguroși, cei mai puternici, cei mai apți pentru supraviețuire…“. E vocea naturii.
Lysistrata, dragostea mea e o comedie rafinată, cu subiecte chestionate satiric, căci asta e cea mai bună strategie de a le corecta, zâmbind, apoi gândind la ele și, poate, acționând ulterior spre a le schimba. Editura ieșeană Junimea (a cărei cârmă a fost recent preluată de Simona Modreanu) a fructificat oportunitatea și a editat piesa, o practică apuseană curentă care, iată, intră și în cutuma locală. Spre folosul spectatorilor interesați să aibă, alături de broșura spectacolului, și textul pe care l-au urmărit extras din pagină și așezat în raza reflectoarelor.