Ce-i spui cuiva care n-a auzit niciodata de CNDB? Ce-i cu institutia asta „ciudata” in care n-ai nici poante, nici tul, nici lebede?
Uneori ma gindesc daca nu cumva avem si poante, si tul, si lebede, dar in forma lor contemporana. In epoca in care au aparut, poantele erau o maxima provocare pentru balerine. De ce n-am considera macar o parte dintre conceptele, ideile si practicile pe care le abordeaza artistii astazi echivalentul a ceea ce insemnau poantele in momentul aparitiei lor?
Intr-un context in care totul este de construit si necesita eforturi, energie si actiuni cu bataie lunga in mai multe directii si pe mai multe planuri, CNDB incearca sa ofere artistilor si publicului acele citeva elemente esentiale care au lipsit din peisaj. In primul rind, un teren stabil si primitor, un spatiu permanent de intilnire si dialog. Acest spatiu n-a existat multa vreme, iar absenta lui se simte inca si in ceea ce se creeaza, si in felul in care este receptat dansul, si in felul in care este teoretizat. Apoi, prin toate activitatile noastre, incercam sa fundamentam o viitoare cultura coregrafica.
Centrul este si un spatiu in care sint testate constructii ideatice si artistice. Procesele artistice sint foarte diferite, la fel si receptarea acestora. Pentru ca exista circoteli de tot felul, trebuie precizat ca, in locul unor productii „safe”, frumos impachetate si livrate, care garanteaza reusite la incasari si cronici favorabile, dar care ramin in zona complezentei si a facilului, ne asumam mai degraba riscul de a prezenta productii mai greu digerabile, uneori nereusite in totalitate, dar care sint rezultatul unor procese oneste si care incearca sa stabileasca un raport diferit intre artisti, creatia acestora si public. Evident, exista suficient loc si public pentru oricare dintre variante, nu le excludem noi.
Nu credem ca stim exact care sint asteptarile publicului. Refuzam sa credem ca avem de-a face cu un public superficial si neaparat incult. Cred ca este o greseala frecventa in practica multor decidenti. Am fost contrazisi sau/si surprinsi de realitatea in miscare. Noi vrem sa obisnuim publicul cu ideea ca a merge la un spectacol poate sa devina o experienta de viata mult mai personala daca renunta la asteptarea – pe care o are uneori – de a fi doar delectat, placut impresionat si/ sau amuzat. Ca uneori este necesar sa renunte la rolul sau de receptor pasiv caruia, in schimbul biletului platit, trebuie sa i se livreze confirmarea propriilor convingeri si optiuni estetice. Vrem un public care sa ne fie partener de dialog, care sa caute sensuri dincolo de aparente si care sa poata spune despre ceea ce a vazut mai mult decit ca i-a placut sau nu. Ne incurajam spectatorii sa nu cedeze in primele 10 minute de spectacol, in cazul in care n-au primit ceea ce se asteptau. Mai degraba, ne dorim ca acestia sa lucreze cu ei insisi intrebindu-se si incercind sa inteleaga care sint motivatiile pentru care ceea ce vad este altfel decit ceea ce au mai vazut sau decit se asteapta, care este miza pusa in joc si care sint resorturile care l-au facut pe artist sa opteze pentru o astfel de alegere. Sa analizeze ceea ce vede incercind sa intre in logica propunerii facute de artisti, nu sa se mentina un discurs in afara sa.
Prin toate acestea nu incercam sa propunem o strategie de justificare a creatiilor slabe si mediocre, ci invitam publicul sa iasa din logica consumista, superficiala, de asteptare „intru vesnica si placuta gidilare a simturilor”, care pune artistul in postura de prizonier actant in ecuatia „piine si circ” pentru multime.
Institutia despre care vorbesti este, in egala masura, si un posibil raspuns al dansatorilor si coregrafilor la „un chagrin, une impossibilite, une tristesse, une mauvaise volonte, une chute, une absence, un aveuglement, un non-vouloir, un non-pouvoir, une non-construction, une non-possibilite, une tete tranchee”, cum spunea Vera Mantero.
Cit de puternic simti ca s-a schimbat perceptia asupra dansului contemporan din Romania de cind a aparut CNDB?
Daca as incerca sa raspund serios la aceasta intrebare, as fi acuzat, poate, de infatuare. Este cert ca s-a scris altfel si mult mai mult despre dansul contemporan. Din toate semnalele primite, as putea spune ca exista o imbunatatire a felului in care dansul este receptat si privit. Prin atitudinea si discursurile propuse in proiectele noastre si ale artistilor cu care colaboram, cred ca am reusit sa aratam macar ca dansatorii si coregrafii nu se ocupa, asa cum credea multa lume, cu „datul din picioare”, cu ornamentatia frivola care insoteste alte forme artistice, cu piruete gratioase, dar sterile si ridicole, si ca preocuparile multora dintre ei sint mult mai serioase. Chiar si atunci cind acestea sint lansate intr-o maniera uneori playful, alteori rebelo-contestatara sau altfel. Nu neg, unii chiar se mai ocupa cu „datul din picioare”, dar nu la CNDB.
Cred ca pentru schimbarea perceptiei este nevoie de un travaliu de lunga durata. Dansul a fost dintotdeauna considerat un accesoriu placut ochiului, un divertisment usurel. Este nevoie de mult tact si insistenta pentru a darima prejudecatile si falsa imagine a unui domeniu atit de complex si cu atit de multe manifestari.
Cite dintre proiectele pe care ti-ai propus sa le realizezi de cind esti director la CNDB s-au finalizat?
Cele mai multe s-au realizat pentru ca imi propun de fiecare data lucruri fezabile, realiste, nu ma astept sa schimb lumea peste noapte si nici sa fac in citiva ani tot ceea ce nu s-a facut pina in prezent pentru acest domeniu. Atunci cind esti onest cu tine si cu ceilalti, si esti atent la valorile pe care vrei sa-ti intemeiezi practicile, si actiunile, deciziile nu mai sint atit de greu de luat…
La cite proiecte personale ai fost nevoit sa renunti?
N-am renuntat la nici unul, deoarece nu le-am conceput. Gindurile si ideile care m-au vizitat in aceasta perioada nu ajunsesera intr-o faza atit de avansata incit sa intrevad potentialul unor proiecte viitoare. Daca le-as fi simtit suficient de puternice, sint convins ca le-as fi transformat in proiecte, chiar daca activitatea Centrului ma acapareaza aproape total. Am avut citeva interventii si o singura incercare mai serioasa de a crea ceva, dar am optat pentru forma unui experiment scenic pentru ca era in acord cu continutul care incerca sa iasa la iveala.
Sint genul care creeaza exclusiv atunci cind simte ca are ceva de spus. Intre spectacolele mele au fost distante de ani. Nu vreau sa iau asupra mea presiunea pietei si a ipotezei ca voi disparea din ochii publicului si ai directorilor de teatre si festivaluri daca nu creez ceva in fiecare an. Mai bine sa dispar decit sa creez doar pentru a intretine iluzia ca „sint aici”, „exist si produc”, „sint vandabil”, „mai pot”… Stiu ca uneori mediocritatea este preferabila anonimatului, insa pentru mine este foarte important ca, in ceea ce fac, sa fiu in primul rind onest cu mine insumi si cu procesul artistic pe care-l declansez. Sint constient, onestitatea nu este totul, dar consider ca este o conditie esentiala care, daca nu este indeplinita, te pune in situatia de a crea tot felul de produse artificiale, lipsite de un minim adevar.
De ce te lovesti in functia de director al unei institutii de spectacol in Romania in 2008? Au fost momente in care ai simtit ca, birocratic, esti legat de miini si de picioare?
Pe primul plan se afla legislatia inadecvata realitatilor contemporane si nevoilor care decurg din asumarea acestei contemporaneitati. Este un calvar sa faci slalom printre restrictii absolut aberante, care te obliga sa respecti legea atunci cind, prin specificul activitatilor, n-o poti face. A produce si a prezenta un proiect artistic nu inseamna deloc acelasi lucru cu a produce si monta parchet. Din pacate, la noi, toate sint puse pe acelasi plan si li se aplica aceleasi reguli.
Avem de-a face cu o adevarata dictatura a Ministerului Economiei si Finantelor. Toate initiativele de schimbare a diverselor legi cu care avem de-a face se lovesc de obtuzitatea si inflexibilitatea celor din acest minister. Nici macar ministrul Culturii si Cultelor sau secretarii de stat n-au reusit sa produca anumite schimbari pe care si le-ar fi dorit…
Ce te preocupa acum in dansul contemporan? Ce cercetezi, pe ce mizezi?
Simt si la noi pericolul instalarii unei doze consistente de comoditate in derularea unor proiecte. Am perceput in multe dintre spectacolele vazute o atitudine-sablon de a fi pe scena si o serie de automatisme care m-au facut sa doresc scurtcircuitarea lor. Recent am incercat sa ii arunc intr-o situatie limita pe artistii invitati in cadrul unui experiment scenic din Amprenta mea de la CNDB, folosindu-ma de fapte reale care se intimplau in viata mea in acel moment. Ma preocupa foarte mult granita sau, mai bine zis, absenta demarcatiei dintre viata privata si cea profesionala. Nu percep arta prin care ma manifest drept o meserie, iar ceea ce mai ramine drept „viata mea personala”. Planurile se suprapun, se completeaza si se influenteaza reciproc. Le consider mai mult ca pe un tot continuu in care exista aspecte si nuante diferite. O consecinta ar fi ca nu ma mai antrenez in spiritul vreunei tehnici de dans, caci, continuind firul acestei logici, mi se pare stupid sa ma antrenez pentru propria viata…). Cel mult fac exercitii fizice… Am ceva de spus si fara corpul profesionalizat si instruit, dresat in logica vreunei tehnici de dans.
Ca urmare a acestor preocupari, am incercat in cadrul acelui experiment sa imping limita de expunere a fiecarui om invitat, nu in sensul exhibitiei ostentative, ci al deschiderii si transparentei totale. Problema este ca rezultatul este unul care sperie. Este atipic, foarte personal, puternic individualizat si atit de diferit incit continutul si forma nu mai sint recognoscibile si percepute drept arta. Traim intr-o lume in care presiunea economicului asupra a tot ceea ce exista a creat un sistem perfect functional de a schematiza lucrurile si de a le face accesibile si usor recognoscibile. Consumatorul trebuie indemnat sa treaca de la dorinta la implinirea acesteia, iar pentru asta lucrurile trebuie sa-i fie accesibile.
In arta insa sint foarte interesat de acel continut/adevar frust si viu, in miscare, aproape imposibil de surprins si de constrins intr-o forma sau alta. Cind pui in fata oamenilor asa ceva, cei mai multi sint dezorientati si refuza sa primeasca ce le oferi, deoarece nu recunosc „obiectul”. Este si consecinta standardizarilor de toate tipurile. Ma intreb insa ce se poate face pentru a proteja spatiul si ideile de logica uniformizarii si a stereotipiilor, astfel incit aceasta sa nu se extinda si in celelalte zone extraartistice. Pentru asta nu numai noi (artistii) trebuie sa facem ceva. Insa noi trebuie sa contaminam cit mai mult gindirea celorlalti in acest sens, astfel incit sa nu se mai astepte de la noi sa cream exclusiv acele „obiecte” pe care oamenii le pot recunoaste cu usurinta. As prefera ca acestia sa aiba exercitiul de a incerca recunoasterea si intelegerea oricarei constructii ideatice sau artistice, indiferent daca se afla in zona asteptarilor si optiunilor lor sau nu.
Ce tip de performance/uri ti-ai dori sa faci in acest moment? Daca miine n-ai mai fi director al CNDB, care e primul show de care te-ai apuca?
De ceva vreme ma tot gindesc pina unde poate merge libertatea artistului si care sint responsabilitatile sale. Citesc tot felul de declaratii, aud tot felul de pretentii si revendicari venite de la artisti din toata lumea si ma intreb care e fisa de post a artistului in fata umanitatii. Vazind multe dintre pozitiile aberante ale unora, mi-a venit ideea crearii unui spectacol despre o posibila dictatura a artistilor. Cum ar arata lumea si cit de tare s-ar schimba daca ar fi condusa de artisti?
In Amprenta ta, ai prezentat Remix/You come to see the show al carui concept se baza pe distantarea de performance-ul initial, pe comentariul uneori cinic al diverselor momente din spectacolul de baza. Simti uneori ca spectacolele tale nu te mai reprezinta?
Spectacolul despre care vorbesti este unicul caz in care am aplicat detasarea ca instrument de lucru. Pe scheletul unui solo creat in 1999 si considerat de mine un esec total, am creat o alta piesa in care vorbesc tocmai despre acest esec. Intre timp, abordarea asta a prins atit de bine, incit noua versiune a lucrarii a fost invitata la multe festivaluri internationale si continua sa fie din 1999 incoace. A devenit cea mai veche si cea mai jucata piesa a mea care, in fundal, ne spune ca oricum in viata unui artist sint doua mari tragedii: una este sa ai succes, iar cealalta este sa nu ai. Cum nici povestea acestui succes nu e una care sa-mi placa prea tare, am tot timpul material nou la care sa ma raportez cind joc piesa. Aceasta a ramas un format deschis in care firul rosu este creat de confesiunea esecului primei variante a solo-ului si de transformarea acestuia intr-un succes, dar orice accident de parcurs, orice amanunt cotidian care imi atrage atentia in ziua sau in perioada respectiva poate fi inclus in versiunea prezentata intr-o anumita seara. Evident, daca are legatura cu continutul si daca are potentialul de a sublinia ceva din ceea ce consider ca trebuie comunicat publicului.
Crezi ca spectacolele de dans romanesti au o pozitie socio-politica asumata? Te intereseaza acest tip de pozitie? E nevoie de ea?
Nu cred ca putem generaliza. Sint prea putine cazurile pieselor care au o pozitie asumata de acest gen. Considerind ca rolul artei este si acela de a-i face pe oameni sa gindeasca si sa devina mai constienti de anumite aspecte ale vietii lor, as spune ca este nevoie de lucrari cu o asemenea pozitionare. Nu sint insa adeptul lucrarilor „cu steagul in dinti”, critice cu orice pret si/sau militante, daca acestea sint singurele lor calitati. Daca nu produc ceva si in plan estetic pentru mine nu este suficient. Totusi, pentru ca traim intr-o Romanie duplicitara si anesteziata, incurajez o astfel de atitudine. Este mare nevoie de pozitionare critica. In acelasi timp insa, mi-e teama sa nu transformam artistii in gardienii de serviciu…
Ce te descurajeaza cel mai tare in acest moment in Romania? Ce te face sa zici „hai ca merita”?
Absenta constiintei civice si lipsa de reactie aproape generalizate sint lucrurile care ma deranjeaza si ma nelinistesc cel mai mult la societatea romaneasca de astazi (si de ieri). Indiferenta ubicua, moliciunea privirii care trece peste lucruri ca si cind n-ar fi acolo, usurinta cu care coabitam deseori cu variante ale monstruosului si cu care reusim sa ne justificam ne arata ca nu percepem consecintele gesturilor si actiunilor noastre. Ca reactionam de cele mai multe ori fara constiinta valorilor pe care ne intemeiem practicile, obiceiurile, gesturile si actiunile. Exagerind un pic s-ar putea spune ca, in afara instinctelor primare care ne apara de pericolele imediate, nu avem nici un senzor activ pentru ceea ce ne afecteaza. Ne lipseste sensibilitatea la schimbarile politice si sociale care ne afecteaza ca indivizi si ca grupuri si, ca urmare, nu reactionam.
Desi istoria noastra e plina de viteji, eroi si martiri, mi-e teama ca (non)reactia la seria de evenimente petrecute in istoria recenta si foarte recenta a Romaniei ne ofera o alta posibila intelegere a felului in care romanii s-au comportat deseori, ca cetateni si ca natiune de-a lungul timpului. Ma intreb de unde atita toleranta pentru intolerabil? De unde atita lejeritate a acceptarii si pina unde se poate intinde aceasta? De unde atita duplicitate? De unde ne vine rezerva uriasa de acomodare cu aproape orice? Stiu insa ca n-am sa aflu raspuns prea curind…
Ma mai descurajeaza si felul in care ne raportam la cultura. O facem cu morga, trairism. Metafora este inca la mare pret (in ceea ce ne priveste, acuza suprema a unei doamne profesoare din UNATC suna cam asa: „N-ai metafora-n corp, draga!”). Daca nu e asta, vrem sa ne sincronizam cu orice pret si cream tot felul de formate fara continut. Ne lipsesc tonul just si echilibrul. Sintem ori prea cool, ori de-a dreptul anacronici. Mi-as dori si o cale de mijloc, mai multa luciditate si mai putine complexe provinciale. As vrea sa vad mai putine degete mici ridicate pretios atunci cind vorbim despre cultura si mai putini tatuci ofiliti care coboara din ceruri ca sa ne lumineze. M-as bucura daca am scapa de duplicitate, daca vinatorii de granturi si cei care nu mai pot dormi fara Nobel s-ar relaxa. Morocanosii, justitiarii si moralistii sa-si gaseasca linistea alaturi de cei dezinhibati care vor provocarea si noul cu orice pret.
Ce ma face sa spun „hai ca merita”? Intilnirea cu oameni sensibili si inteligenti, capabili sa produca acea arsura veritabila de creativitate, care sa corodeze platosa de ifose, tifna, inertii si inadaptare.