Mi-ar fi placut sa incep cronica aceasta ca pe un fel de dialog la distanta cu Stefan Manasia, poetul clujean care reuseste, cu acest abia al doilea volum al sau (daca il punem in paranteza pe cel publicat in forma volanta acum doi ani, etica grunge/cind tu vii, si reluat integral in cartea de fata), sa se plaseze in avangarda lirica a generatiei sale, o generatie ce nu duce lipsa de agitatori si lideri de ocazie. Mi-ar fi placut sa scriu aici ceva care sa reprezinte in acelasi timp o lamurire pentru publicul nostru vaporos si ipotetic, dar si un gest de comunicare cu poemul (sint numeroase si stravezii apelurile la comprehensiune din volum: vezi sirurile de fill in the blanks din poemele tarkovskiene!). Am senzatia ca Stefan Manasia pune, mai mult decit majoritatea colegilor sai de generatie, problema aparitiei unui critic literar care sa realizeze o "descriere a poeziei insesi" cu aplicatie la cazul sau. E lucru rar ca un tinar poet nu doar sa aproximeze poezia, ci s-o redefineasca pur si simplu in termeni proprii, iar ca acest fapt sa se petreaca in vremea noastra e aproape neverosimil. Cu marele regret ca nu pot fi eu acel critic incep cronica de fata.Citind volumul lui Manasia si mai ales recitindu-l, se observa ca universul tematic nu defineste deloc aceasta poezie. Localizarea e nesemnificativa. Ca e vorba de Amazon sau de Nadas, de cimitirul Calvariei din Cluj sau de o plaja felliniana, de „paraginile paradisiace” de la Canalul Morii sau de o copilarie desprinsa din Tarkovski – spatiul se dizolva repede in poezia lui Manasia si timpul il urmeaza fara intirziere.
Determinarea spatiala atit de aproximativa elibereaza de sub contract determinarea tematica: daca ne oprim la imaginile copilariei si adolescentei, la vagabonzii pitoresti si la personajele kitschoase din telenovele, nu am intrat inca in lumea din cartea micilor invazii. Afirmatia de sub fotografia autorului de pe manseta volumului, „scrie despre margin(al)i, dinspre margine”, nu este decit o fraza orgolioasa formulata, timid, voind sa arate dorinta nietzscheeana de rasturnare a valorilor acceptate prin adoptarea unui unghi de vedere nou si paradoxal. Nu avem de-a face cu o luare in stapinire a unui „teritoriu” poetic, in sensul calinescian din Universul poeziei. Lirica lui Manasia se plaseaza, voluntar si incapatinat, in alta parte.
Poezia tinarului clujean din acest volum unitar si armonios este una destul de abstracta: ea se compune dintr-un lung discurs despre frumusete, identificata cu insistenta in tot felul de spatii bizare si transportata, prin asocieri aiuritoare de imagini, la mari departari, intr-un film („ca sa nu fugim cumva acasa la mamma roma/ca sa nu visam la gleznele de bronz/ale Brunei ce se impreuna cu iepurii”), intr-o carte („fara prea mare patetism inhamat/la jugul respiratiei inspiri aer fosforic/cu detergenti cu scene exponentiale/din romane gifiind de atita rezistenta prin cultura/de atita anticomunism”) sau intr-o reminiscenta documentara a unei istorii insalubre („remuscarea era o conserva muzeificata de/Zyklon B”).
Imaginatia lui Manasia nu este insa una livresca. Tinarul poet urmareste fantasma unei frumuseti tangibile in apa piriurilor murdare, pe maidane si in staniolul inghetatei Napolact aruncat pe caldarim. Uneori, poemul sau nu este decit un inventar al iluminarilor cotidiene, captate paradoxal din mizga zilelor, deseuri pretioase de candoare, de inocenta sau de autenticitate ce pot fi reciclate sub forma lirica odata ce poetul le-a sustras nefericitelor lor destinatii: „am vazut colaje de frunze, ziduri coscovite,/oameni cu incaltari proaste si umbrele negre,/un cires umed si viu/linga cristi de tabla despuiati & infrinti/am vazut femei la 30 si ceva cu care as fi facut dragoste,/am atins cu geaca templul iehovistilor/inauntru barbati discutind afaceri si spunind «servus»,/am vazut o gura senzuala sub mustata gri zicind «hai inapoi, trebuie sa cumpar piine»,/un catel incolacit in ploaie care/aducea a gaina roscata,/o fata/sufocindu-se sub paltonul prea greu sub salul imens,/ am vazut tipi in salopete albastre schimbind programul de cinema/linga ceasul electronic de la Minerva,/am vazut apa siroind in rigola/si limuzinele sutilor scurgindu-se lent”. In aceste ample acumulari se observa mai degraba infrigurarea cautatorului de frumusete decit deliciul plimbaretului prin vreo Lustgarten. Detaliile sint salutate atunci cind pot fi identificate „in natura”, decupate atent si indexate cu grija intr-o clasor inefabil. As compara (deformatie belfereasca!) tipul acesta de decupaj imagistic cu acela din celebrul poem Ulysse al lui Ilarie Voronca („citat”, de altfel, de catre autor cu oarece ironie postmoderna: „am privit cu ingaduinta obrajii bucalati ai clujencelor”). Nu doar verva lui Voronca lipseste, ci si usurinta cu care acesta poetizeaza lumea din jur. Inocenta risipitorului de metafore interbelic este inlocuita de circumspectia gestului recuperator, de colectionar avar, al tinarului clujean.
Manasia nu este un flaneur care culege tot ce i se prezinta in fata ochilor, constient de capacitatea sa remarcabila de a transfigura verbal lumea. Mai degraba, el pindeste infrigurat intruparile unei realitati pe care a intrevazut-o, poate, cindva, si ale carei rosturi le-a priceput abia pe urma. Tocmai de aceea, frumusetea capata in poeziile sale o calitate distinctiva, abstracta: Manasia vineaza ideea de frumusete, s-ar zice, si nu frumusetile pe care viata i le ofera. Atitudinea sa nu este una inocenta, dar nici de un platonism desert. El inregistreaza tot ceea ce aminteste de frumusete, acuzindu-si propria instrainare de lumea acesteia: „dadeam ocol marginii dar marginea nu ma primea inauntru/nu-mi spunea stai cu noi ia loc pune-ti si tu ceva in blid/pentru ca eram fara indoiala fals si exhalam duhorile Confortului”. Poetul poate fi doar martor al epifaniei, niciodata participant la ea. (Cam asta spunea si Doinas in Orfeu sau tentatia realului, daca nu ma insel.) Dar asta nu inseamna ca lumea frumusetii nu exista sau ca ea ar fi lipsita de relevanta pentru viata noastra cotidiana.
Dimpotriva, o buna parte a existentei se desfasoara pe muchia unui conflict subtil, ascuns: intre autentic si inautentic, intre frumusetea contorsionata si „pastelul kitsch”, intre vagabonzii celesti de la Canalul Morii si „nimfa blonda” de pe marginea unei piscine telenovelistice. Si nu e vorba de a face ca una dintre acestea sa triumfe, ci de a justifica intregul, astfel incat nimic esential sa nu se piarda. Cea mai mare parte a volumului de fata este dedicata efortului de a justifica esentialitatea frumosului, centralitatea lui pentru lumea in care traim. Acesta este motivul pentru care cartea micilor invazii ramine una din cele mai luminoase si imbucuratoare aparitii lirice din ultimii ani. Nu pentru „umanismul” ei, ci pentru ca pune, in sfirsit, o intrebare careia multi ii dau doar ocol: ce facem cu poezia? la ce bun poetii? Si o face cu toata doza de luciditate, umor si autoironie necesare ca sa nu compromita intrebarea aceasta cruciala, folosindu-se de o retorica ingenioasa, studiata, precum in textul intitulat impotriva poetilor: „ii inteleg i-am inteles totdeauna pe aceia care/cu inima curata si inauntrul propriei limbi/isi detesta poetii a…th/i-am inteles pe aceia care resping & dispretuiesc emfaza poetilor/luindu-si doza de fictiune si vis, de abjectie si cumintenie,/din romanele editate la Polirom, din filmele-abator,/din muzicile – ieftina marijuana”.
Omul si CD-ul
M-am deprins sa scriu citeva cuvinte si despre rostirea pe CD a versurilor in cazul aparitiilor editoriale de aceasta factura. Daca nu din alte motive, macar pentru faptul ca si genul acesta de performanta merita cumva apreciat. In plus, mi se pare lamuritor, poate chiar revelator, sa asculti vocea autorului dincolo de textul scris si sa-i deduci starea de spirit din dimineata inregistrarii. Citindu-si textele, Stefan Manasia isi ucide constient efectele scripturale (din Poemul de marmura, de exemplu) printr-o rostire cursiva si doar moderat-expresiva. Se vede ca, pentru el, poezia nu trebuie sa fie declamatoare si flamboaianta. De altfel, multe dintre efectele manieriste ale lui Manasia (titlurile kilometrice, aglutinarea cuvintelor, eliziunile lenese sau ocazionala ortografiere „naiva” a unor cuvinte – „fak”, „FERICIREA”, „CRETINI”) au sensul unei cenzurari a recitabilitatii poemelor sale.
In acelasi timp, poezia contine o revelatie sau macar o indicatie a sensului de unde poate veni acea revelatie. Lectura trebuie sa sugereze o astfel de deschidere prin ritmicitatea incantatorie, sustinuta si de rima capricioasa si pretioasa. De aceea, autorul citeste concentrat, cu pumnii strinsi, as zice, nelasindu-se intimidat atunci cind greseste tonul de inceput al unui poem si reincepind lectura de la cheia sol. Adolescenta si adolescentii sint prezente frecvente in poezia lui Stefan Manasia. Nici nu-i de mirare – un asemenea devotat cult al frumusetii este cumva legat de virsta tuturor devotiunilor. Ceva din adolescenta unora din eroii sai persista si in imaginea de pe CD a vocii poetului: increderea in ceea ce are de spus, ostilitatea pastrata in friu fata de toti cei care ar putea sa-l ofenseze. (Si, intr-adevar, demonul benzii inregistrate intervine cu violenta cu o secunda inainte de sfirsitul ultimului poem, retezind ultimele doua cuvinte imediat dupa pronuntia, inecata in tristete, a cuvintului „strivita”… Sa fie o intimplare?) Ofensa trebuie infruntata. Gravitatea scrisului il obliga pe poet sa stea in pozitie de atac, desi structura sa e una pasnica. Voi tine intotdeauna pumnii strinsi pentru un astfel de poet.
Stefan Manasia, cartea micilor invazii,
colectia „Poezie”,
Editura Cartea Romaneasca, 2008