Internațional  -  Dragos Cojocaru  -  

Russel Crowe este dezamăgit că nu poate să joace în continuarea filmului Gladiatorul, dar, pe de altă parte, se bucură de un nou succes în rolul principal în Exorcistul papei, un horror supranatural primit destul de bine de public și de o parte a criticii.

Exorcistul papei este o nou titlu pe lunga listă de filme cu preoți (catolici) în luptă cu diavolul, o temă care, de jumătate de secol, de la Exorcistul încoace, revine periodic. La fel ca Exorcistul, pretinde că se bazează pe realitate – dacă filmul lui William Friedkin și romanul de William Peter Blatty pe care este bazat porneau de la un fapt divers petrecut în 1949, Exorcistul papei este inspirat de memoriile părintelui Gabriele Amorth (1925-2016), unul dintre exorciștii mai mult sau mai puțin oficiali ai Vaticanului.

Dincolo de calitatea Exorcistului papei (care pare să fi avut suficient succes pentru a justifica o viitoare continuare), la fel ca orice film care se încadrează în acest subgen, el va fi cântărit în funcție de etalonul suprem, adică celebrul Exorcistul. Nu e de mirare: filmul lui Friedkin, în 1973, a avut un impact extraordinar, mai ales pentru producție horror, gen mai mult decât marginalizat, și atunci, și acum. Exorcistul și-a îngrozit pur și simplu publicul foarte numeros și criticii, a avut un mare succes de casă, a provocat dezbateri intense, a fost nominalizat la Oscar (primul film ho­rror care a reușit performanța asta) și a avut un impact de durată asupra industriei cinematografice și asupra culturii populare. Exorcistul a devenit peste noapte un fenomen cultural, iar Hollywoodul a încercat apoi, în repetate rânduri, să profite de el.

Filmul lui Friedkin a inspirat în primul rând un val de imitatori și filme „demonice“ sau „satanice“ (cum ar fi seria The Omen), cu mai mult sau mai puțin succes. La rândul lui, nu a fost ferit de continuări. În 1977, John Boorman realiza Exorcist II: The Heretic, considerat de mulți drept unul dintre cele mai proaste filme din istorie. În 1990, autorul romanului original, William Peter Blatty, își adapta cartea Legion în The Exorcist III, un film foarte bun și, din păcate, deseori trecut cu vederea. Un deceniu mai târziu, implicarea puternică a producătorilor făcea ca un alt episod din serie să se materializeze sub forma a două filme care prezentau două versiuni ale acelei povești: Exorcist: The Beginning și Dominion: Prequel to the Exorcist (ultima realizată de Paul Schrader, scenaristul Taxi Driver). În 2016, studiourile Fox încercau un serial TV, fără prea mari urmări, iar în prezent se lucrează la o trilogie care continuă filmul original, primul episod din noua serie, The Exorcist: Believer, urmând a fi lansat în octombrie.

Luând în calcul această serie, dar și multe alte producții de același gen (de la The Exorcism of Emily Rose la The Last Exorcism) se poate spune că publicul continuă să fie fascinat de posesii demonice și ritualuri de exorcizare. Ce face aceste lucruri fascinante este o chestiune care îi preocupă, în egală măsură, și pe cei care analizează cultura populară, și pe teologi. Răspunsurile nu sunt ușor de găsit.

Într-o anchetă realizată de BBC, dr. Tim Snelson, de la University of East Anglia, crede că aceste fil­me (în care, în general, o tânără este posedată de demon, iar exor­ciștii tind să fie un soi de figuri paterne) „pot fi înțelese ca o metaforă pentru pubertate“, cu diavolul reprezetând fie hormonii care se dezlănțuie în trupul unui adolescent, fie o eventuală influ­ență proastă asupra lui. „Exorcistul a avut succes în epocă mai ales fiindcă părinții erau preocupați de al doilea val de feminism și de contracultură. Mai târziu, aceste filme răspundeau la temerea că internetul va suci mințile tinerilor“, spune dr. Snelson.

Pe de altă parte, Peter Hutchings, autor al unui Historical Dictionary of Horror Cinema, crede că aceste filme pot fi legate de înclinațiile noastre religioase: „Filmele cu posesii demonice ne plac fiindcă ne asigură că există dincolo de noi o dimensiune religioasă, că există ceva dincolo de lumea seculară. Sare în ochi faptul că în multe dintre aceste filme apar personaje sceptice care trebuie convinse de valoarea și puterea ritualurilor de exorcizare, personaje care sfârșesc prin a fi convinse“.

Din tabăra cealaltă, preoții sunt destul de circumspecți atunci când vine vorba despre felul în care posesia demonică și exorcismul sunt prezentate de Hollywood. În 2016, de exemplu, părintele Francesco Bamonte, preșe­dintele Asociației Internaționale a Exorciștilor, spunea: „Modul în care răul, posesia, rugăciunea de exorcizare și izbăvire de rău sunt prezentate la cinema sau la TV este dezamăgitor și inacceptabil, fiindcă tinde să exagereze puterea umană și satanică asupra lui Dumnezeu“. Iar anul trecut părintele Vincent Lampert, exorcist din arhidioceza din Indianapolis, deplângea faptul că astăzi mulți fie neagă existența unei părți foarte întunecate a tărâmului spiritual, fie sunt prea interesați de aceasta și că o mare parte din public este prea fascinată de cre­dințe și obiecte demonice. „Toate aceste lucruri sunt considerate a fi atractive, pe când Dumnezeu a devenit foarte puțin atractiv în via­ța multora“, spune părintele Lampert. „Pericolul este că, dacă oamenii nu mai cred în Dumnezeu, atunci vor crede în oricine sau orice altceva și, în final, se vor deschide spre rău.“

Însă multe publicații catolice, în special americane, subliniază că, în ultimii ani, mare public devine mai interesat de religie și de exorcisme, într-o perioadă în care, scrie „National Catholic Register“, „trebuie remarcat că satanismul ca atare devine o religie tot mai acceptată“. Părintele Lapert confirmă și el că, mai ales de la criza Covid, tot mai mulți oameni i-au cerut ajutorul, el punând această eventuală intensificare a „activi­tății demonice“ pe seama unui „sentiment distorsionat al libertă­ții individuale“.

Se poate spune că, în cele din urmă, un film cu exorciști este, cu sau fără intenție, un film pro-religie. Dacă în 1973 destui preoți au fost deranjați de filmul lui William Friedkin, nu este mai puțini adevărat că el a reușit să zguduie foarte mulți spectatori. „Când a fost lansat Exorcistul“, confirmă criticul de film britanic Mark Kermode, „o mulțime de oameni au ieșit din sala de cinema și au intrat imediat în cea mai apropiată biserică. Am vorbit cu mulți din Biserica Catolică care au recunoscut că filmul a fost cea mai bună reclamă pentru această instituție. Și au dreptate, în ce alte filme vedeți eroi principali care sunt preoți?“.

Afirmația lui Kermode te duce cu gândul la un aspect adeseori ignorat, și anume felul în care este văzută Biserica Catolică (și, prin extensie, orice Biserică creștină) în cultura populară. Pe de o parte avem imaginea unei instituții de o putere uriașă, caracterizată de corupție, conspi­rații și adevăruri ascunse cu orice preț (scenarii precum Codul lui Da Vinci). De cealaltă parte avem filmele în care singurul remediu la un atac demonic este recursul la un preot exorcist. Este ironic, e ca și cum unui activist ateu, confruntat cu moartea, îi scapă fără să vrea un „Doam­ne, ajută-mă!“.