Datele ultimului recensământ ne arată, fie și parțial, minciuna în care continuă să trăiască România. Operăm în continuare pe baza unei împărțiri administrativ-teritoriale lăsată moștenire de regimul comunist, care nu mai ține cont de densitatea reală a populației. În special după intrarea noastră în UE, s-au produs mișcări tectonice: emigrație masivă în vestul Europei, lăsând în urmă localități depopulate, dar și în interiorul granițelor, spre zonele care oferă mai multe oportunități economice. În urmă au rămas baronii localităților, cu funcțiile lor plătite din banii norodului. Azi se numește primar și cel cel care conduce un oraș de câteva sute de mii de locuitori, și cel al unui cătun în care au mai rămas câteva sute de suflete cel mult.
În România nu sfidăm doar bunul simț și bugetul de stat alimentat din banii tuturor contribuabililor, ținând cu dinții din rațiuni de clientelă politică actualul statu-quo, ci și legea direct, mai precis planul de amenajare a teritoriului național, secțiunea care privește rețeaua de localități. Există o serie de indicatori minimali pentru a te numi oraș, municipiu sau comună, iar cel mai important este, desigur, cel legat de numărul de locuitori de pe raza respectivului UAT (unitatea administrativ-teritorială). Astfel, conform recensământului valabil pentru finalul anului 2021, avem peste 30 de municipii care nu mai au acel minimum de 25.000 de locuitori, între care Orșova sau Beiușul, care nu mai au nici măcar 10.000. Vatra Dornei, Urziceni, Calafat, Adjud și altele se află în situația de a nu mai atinge pragul necesar pentru a-și păstra titulatura. Și în județul Iași, municipiul Pașcani e undeva pe buză, având totuși 30.700, dar o localitate care are statutul de comună, precum Miroslava, are 28.500 locuitori. În zona orașelor, unde pragul de jos este de 5.000 de locuitori, vedem același dezastru, iar aici sunt cu zecile (Sulina, Făurei, Predeal, Slănic-Moldova, Isaccea – doar câteva exemple, din cele mai cunoscute, unele fie și doar pentru că acolo schimbăm locomotiva).
Numărul de locuitori este doar o parte a minciunii administrativ-teritoriale în care trăim. Căci aceeași lege despre care aminteam conține și criterii suplimentare legate de infrastructura edilitară, sportivă, culturală, sanitară pe care aceste localități ar trebui să le îndeplinească pentru a se numi orașe ori municipii. Jale! Sunt numai bune de declasificat și UAT-uri care se mai încadrează încă în criteriul populației.
Însă autoritățile locale țin cu dinții de minciuna în care îi obligă pe toți să trăiască și, confruntate cu aceste realități, te trimit la Evidența Populației de la ei din comună, oraș sau municipiu. Acolo unde vedem că cifrele sunt aproape tot timpul mai mari decât datele din recensământ. Deloc paradoxal, localitățile din zona metropolitană a unui mare oraș au mai puțini locuitori în evidență decât a reieșit în urma recenzării. Motivul e unul singur: Sfântul Buletin de Identitate Românesc, în care adresa trebuie să fie trecută obligatoriu. În mod real, spre exemplu, în București se găsesc zilnic undeva la 3-4 milioane de suflete, dar la recensământ nu apar nici două milioane (1,7). Curios, iarăși, nu-i așa? Păi nici aici nu e curios, de vreme ce o sumedenie dintre „bucureșteni“ locuiesc în chirie, ba chiar în Ploiești sau Pitești și Ilfov (vin doar pentru a munci în capitală). Și mulți dintre cei care trăiesc efectiv și locuiesc în București nu au nici viză de flotant.
Românii s-au aciuat fiecare pe unde și-a găsit loc de muncă mai bun sau oportunități de business mai mari (apropo, București + Ilfov au în economia națională un impact de 25% din PIB), dar se află în imposibilitatea de a-și face buletin pentru a fi luați în Evidența Populației pe raza localității în care trăiesc în mod real. Nici un proprietar de apartament de închiriat nu se va grăbi să fie de acord cu luarea în spațiu și emiterea unei cărți de identitate la adresa unde ai locația, și asta din motive justificate (flotant ți-ar face, dar nu-ți prea folosește, cum ziceam). O carte de identitate este emisă pe 10 ani de zile, iar un chiriaș poate rămâne un an, poate doi într-un caz fericit sau chiar mai puțin (și pentru că o persoană în această situație are o libertate de mișcare mai mare sau poate chiar vrea să experimenteze mai multe zone, condiții diferite ș.a.m.d.). Te trezești, ca proprietar, că ai făcut zeci de cărți de identitate la adresa ta, unde-ți vin plicuri, somații și toată corespondența unui om cu care nu mai ai treabă de mult. În plus, de curând legea a devenit mai restrictivă (și e bine că e așa) și nu mai sunt permise mai mult de zece cărți de identitate la o singură adresă decât în cazuri clar justificate (chiar îți sunt neamuri de sânge persoanele cu pricina și poți dovedi asta), pentru a combate fenomenul miilor de persoane înregistrate într-o garsonieră. La Iași sau București sunt fenomene de masă!
Revenind: dacă lucrezi în altă localitate decât cea de baștină, rămâi cu buletinul la mama și la tata, acolo unde ai pe cineva care să te ia în spațiu. Sau unde chiar ai o proprietate pe care n-ai vândut-o ori pe care ai închiriat-o. În cazul celor care și-au făcut o casă sau au cumpărat o proprietate în localitățile învecinate marilor orașe, aceștia preferă adeseori să rămână cu adresa „de la oraș“ în buletin. Nu numai pentru că nu le place să fie considerați „țărani“, dar și din rațiuni mai practice: copiii lor învață în oraș, iar în funcție de adresa din cartea de identitate a părinților pot merge la o școală sau alta. (Aici avem fenomenul „ia-mă și pe mine cu buletinul la tine, că vreau să-mi dau odrasla la…“. – completați cu numele vreunui liceu celebru sau școli bune).
Când USR a propus, cu o jumătate de gură, acum ceva timp (când era la guvernare) ca adresele să nu mai fie obligatorii pe buletine, au sărit ca arși înșiși românii verzi (spre satisfacția unor partide-stat precum PSD sau PNL, care își trag seva electorală din zestrea de voturi a baronilor și baronașilor locali), cu argumente a(i)uriste de tipul „ni se fură casele, huooo, oculta, Soroș, nemernicii“).
Recensământul este singurul pe care îl putem lua în considerare pentru a avea o imagine cât de cât reală despre cine, ce, unde, când, cum și ce mai e prin localitățile patriei. Asta pentru că el nu ține cont de adresa pe care o ai în buletin, dar la care nu mai locuiești de un amar de ani, ci de locul fizic în care îți duci viața la un anumit punct al vieții tale. Evidența Populației este, prin urmare, o minciună! Mincinoșilor care sunteți voi mincinoși!
Șansele ca politicienii care sunt astăzi la putere să țină cont de rezultatul recensământului și chiar de legea amenajării teritoriului sunt nule. Ar însemna să supere primarii, or „aiasta nu se poate!“ în prag de an electoral. Lucrurile vor rămâne pe loc, așa anacronice și mincinoase, iar românii fără vină vor continua să suporte caznele buletinului cu adresa pe el (în era autentificărilor pe baza datelor biometrice! Dar despre portofelul digital într-o ediție viitoare, că simt fierul încins în ceafă și a(i)uriști gata să mă ardă pe rug, ca pe vrăjitoare).
Orice icnet pe tema reorganizării administrativ-teritoriale a țării este înăbușit repede, să nu cumva să răzbată vreun sunet de sub perna îndesată pe fața vreunei reforme și să audă cineva! Estimp, de la bugetul central se duc „melearde și melearde“ pe salariile primarilor, funcționarilor de primării, indemnizațiilor consilierilor locali din UAT-uri cu trei oameni rămași să-și aștepte sfârșitul vieții la ei în bătătură. Primari de oraș primesc lefuri de primari de municipiu, iar primari de comune primesc salarii de primari de oraș.
Subsemnatul, Popescu Ion, domiciliat în (adresa din buletin la care nu mai locuiesc de 1.000 de ani), rog a-mi aproba o țară sănătoasă la cap, unde cetățeanul să nu mai fie furat și mințit cu legea în mână!