Sint citiva factori ce trebuie enumerati atunci cind
vorbesti despre Italo Svevo: intilnirea si ulterioara prietenie cu Joyce au fost
hotaritoare, apoi, eterna sa conditie de venetic (sau, cel putin, de scriitor cu
dubla apartenenta) si, nu in ultimul rind, pasiunea (a se lua termenul cu toate
valentele pe care le implica, parcurgind o larga paleta de sentimente, de la
ura, plictiseala, la iubirea neconditionata) pentru orasul Trieste, comparabila
cu cea a lui Musil pentru capitala Kakaniei, sau a lui Joyce pentru Dublin.
Svevo n-a fost un scriitor apreciat in timpul vietii: abia cu un an sau doi
inaintea mortii (1928), critica italiana abandonase discursul care l-a
intovarasit toata viata – a fost un barbar, utilizind un jargon plin de greseli
gramaticale, total lipsit de stil si de armonie a compozitiei. Primele sale doua
romane, Una vita si Senilita, au trecut aproape neobservate. S-a spus despre el
ca este incapabil de a depasi obstacolul fragmentarului, ca povestea sa nu
indica prezenta „sectiunii de aur”. Abia Constiinta lui Zeno, roman considerat
de Joyce o capodopera, va fi promovat in presa de Eugenio Montale si, peste
granite, de Valery Larbaud. Din pacate, in 1928, afaceristul-scriitor Italo
Svevo avea sa moara intr-un accident de automobil.
Inca un factor indispensabil unei discutii asupra prozei lui Svevo il
constituie descoperirea psihanalizei. Cred ca e prea putin daca spunem ca Svevo
a fost un „psihanalist amator”, asa cum i se spune. Numai si pentru faptul ca a
fost primul traducator al Interpretarii viselor in italiana. Asta nu inseamna ca
Svevo ar fi fost vreun adept neconditionat de-al lui Freud. Dimpotriva, nu
pierde nici o ocazie de a lua peste picior teoriile freudiene, in romane, sau in
corespondenta.
Monumentul indoielii
De fapt, Constiinta lui Zeno este o anamneza. Una ratata, e adevarat, dar in
caz contrar nu ar fi fost in conformitate cu asa-zisul caracter (sau cu lipsa
lui) al lui Zeno. Romanul, aparut in 1923, se afla la distanta de un an, doi,
trei de alte aparitii zguduitoare pentru literatura secolului trecut: Ulise,
Doamna Dalloway, Muntele vrajit, In cautarea timpului pierdut sau romanele lui
Kafka. Asemeni personajelor acestor opere, Zeno este si el un monument al
indoielii ridicate la rang de modus vivendi, o dovada a faptului ca personajul
romanului modern se desparte de imaginea monolitica desprinsa din secolul
anterior. In acelasi timp, romanul lui Svevo este un imn inchinat disperarii
fara scapare: Zeno este un om chinuit, sfisiat intre repetate si consecutive
razgindiri, promisiuni netinute, boli imaginare si acte ratate. Cu toate
acestea, evenimentele la care participa n-au nimic extraordinar: „Viata mea nu
putea oferi decit o singura nota, fara nici un fel de variatie, indeajuns de
inalta si pe care unii mi-o invidiau, dar ingrozitor de plicticoasa.”
Intr-adevar, ce poate fi mai plicticos decit sa relatezi „constiinta” unui mic
afacerist triestin, intelectualautodidact (un intelectual mic-burghez, i s-ar fi
spus acum ceva ani) ce trece prin evenimente cutremuratoare cum ar fi groaznica
alegere a nevestei, chinuitoarea si eterna tentativa de a se lasa de fumat,
lupta cu boli imaginare etc.? Zeno schimba facultatea de chimie cu cea de drept,
apoi inverseaza miscarea, fiecare tigara este mereu ultima, este „silit” sa-si
insele nevasta, iar in calatoria de nunta e permanent terorizat de faptul ca ar
putea fi apostrofat, injurat sau chiar brutalizat de un strain, in fata sotiei,
fara a putea riposta. Zeno e atit de uman, incit ridicolele sale drame capata
aspectul unor epopei eroice. Noroc ca Svevo poseda in asemenea grad uneltele
ironiei incit deznadejdea despre care vorbeam poate fi resimtita abia la o
privire „de sus” asupra romanului.
Primul capitol al cartii, Fumatul, este o adevarata „arta poetica” in acest
sens: „Pe pagina de garda a unui dictionar gasesc aceasta insemnare a mea,
scrisa cu litere frumoase si impodobita cu o vigneta:
„Azi, 2 februarie, trec de la facultatea de drept la cea de chimie. Ultima
tigara!
Era o ultima tigara foarte importanta. Mi-aduc aminte de toate sperantele
care-o insotisera. Ma infuriasem pe dreptul canonic, care mi se parea atit de
strain de viata, si alergasem spre stiinta, care e insasi viata, desi
concentrata intr-o eprubeta. Acea ultima tigara insemna tocmai dorinta mea de
activitate (fie si manuala) si de gindire senina, sobra si serioasa. Pentru a
scapa de lantul combinatiilor carbonului in care nu credeam, m-am intors la
drept. Din pacate! A fost o eroare, marcata si ea de-o ultima tigara, a carei
data o gasesc inregistrata pe o carte. Si-a avut si aceasta importanta ei si
m-am resemnat sa ma intorc la acele lucruri complicate legate de «al meu, al tau
si al sau» cu cele mai bune intentii, sfarimind in cele din urma lanturile
carbonului. Ma aratasem destul de putin apt pentru chimie si datorita lipsei
mele de indeminare. Si cum as fi putut s-o am, cind continuam sa fumez ca un
turc?”
Zeno leaga ritualul ultimei tigari de o hotarire importanta: dar cum ar putea
aceasta sa fie intr-adevar o ultima tigara din moment ce absolut toate actele
lui Zeno sint ratate?
Zeno ramine cu sasia, lucru ce nu-l impiedica sa aiba o casnicie
fericita
Viitorul socru al lui Zeno are patru fiice, ale caror nume incep cu A si
toate sint superbe, se zice. Asa ca anti-eroul nostru pleaca in vizita animat de
sentimentul ca merge „la ales”, intr-un fel de pepiniera sexuala. Numai ca,
dintre cele patru, una e prea mica, una e sasie, una prea cu nasul pe sus, iar
cea pe care o curteaza iubeste pe altul. Bineinteles ca Zeno ramine cu sasia.
Lucru ce nu-l impiedica sa aiba o casnicie fericita.
Dar ce naste incontinuu ironia este totusi faptul ca Zeno e un personaj
extrem de inteligent. Poate prea inteligent. Actele sale ratate izvorasc chiar
din volutele pe care gindirea sa trebuie sa le parcurga inaintea actiunii:
ipostaza in care-l regasim, amuzat, pe Svevo insusi:
„Hirdaul pe care-l port pe umeri e cam vraiste. Iar neorinduiala din el a
sporit si mai mult dupa o gripa care m-a tinut la pat numai doua zile, dar m-a
lasat slab si fara nici un chef, pentru mai multa vreme. Scormonesc trecutul cu
batrinii mei ochi dar nu zaresc nimic.”
Aventurile lui Zeno prin terenul periculos al propriului trecut au ceva mult
mai apropiat de aventura proustiana decit de metodele psihanalizei. Astfel,
amintirea unei marci de tigari austriece, purtind pe capac sigla kakaniana a
vulturului bicefal, il va proiecta pe Zeno intr-o lume in care „se string pe
data citeva chipuri, cu anumite gesturi si trasaturi, suficiente pentru a-mi
sugera numele, neindestulatoare totusi ca neasteptata noastra intilnire sa ma
emotioneze.”
Intre Marcel si Leopold Bloom, Zeno isi joaca rolul cu maiestrie: acela al
unui etern echilibrist, al unui modern vetust, chinuit atit de lumea in care
traieste, cit si de propriul caracter. Ii lipsesc inversunarea simtirii,
„radicalismul”: e un erou al anodinului. Dar anamneza sa, care va fi in cele din
urma un nou esec de adaugat in panoplia plina pina la refuz (Zeno va fi uluit de
revelatia complexului oedipian – concluzia sa va fi ca doctorul S. e un nevrotic
care se razbuna pe el), nu este altceva decit un drum fara de tinta prin
Trieste, Dublinul sau, si prin propria viata. Zeno e un produs al vietii moderne
(al modernitatii incipiente), pe care insa o uraste. Lipsa vitalitatii,
indepartarea de natura, falsitatea relatiilor sociale sint aspecte criticate de
Svevo in acest roman usor de luat usor.
Pina una-alta, constiinta lui Zeno este constiinta oricarui om destul de
inteligent pentru a-si da seama de inutilitatea actiunii in momentul in care
poti vedea imaginea per ansamblu a vietii.
Italo Svevo, Constiinta
lui Zeno, traducere din limba italiana si note de Constanta Tanasescu,
postfata de Bogdan-Alexandru Stanescu, colectia „Biblioteca Polirom”, Editura
Polirom, 2006