Carte  -  Nona Rapotan  -  

Într-o epocă în care ne întrebăm cum să facem distincție între o informație falsă și una adevărată, a întreține pasiunea pentru artă și studiul istoriei artei devine sinonimul perfect pentru „nebunie“. Dacă ne gândim că și studierea istoriei nu se mai realizează după criteriile cronologice – atât de bine-cunoscute de noi, cei trecuți de o anumită vârstă –, începem să înțelegem cam de câtă luciditate (amestecată în doze inegale cu admirația) este nevoie pentru a aprecia corect un demers ca cel al lui Florian Illies.

Și, pentru că lucrurile nu sunt deloc simple, adăugăm ideea că nu vorbim de un singur demers, ci de mai multe. Realizate după același tipar, e adevărat, dar pe cât de comună este această matrice, pe atât de diferite sunt informațiile pe care cercetătorul le-a asimilat, prelucrat și asamblat în discursuri coerente.

Florian Illies e, înainte de orice, îndrăgostit de artă. Și-a dorit să înțeleagă mai bine geneza fiecărei opere de artă de care s-a atașat în timp și a priceput că pentru a reu­și acest lucru va trebui să cunoască artistul, creatorul. În acest punct intervine problema luci­dității: cât din văl trebuie ridicat, astfel încât să nu apară fenomenul dezvrăjirii? Cu alte cuvinte, viața artistului devine sau nu un factor decisiv pentru stabilirea valorii unui tablou, a unei sculpturi sau fotografii?

Se schimbă epocile, se schim­bă și sistemele de evaluare, dar cu toate acestea unele opere de artă nu-și pierd valoarea, din contra, și-o confirmă. Chiar dacă astăzi unele tablouri nu mai emoțio­nează, ele rămân în istoria artei și sunt studiate de specialiști. Alte opere de artă au căpătat noi și noi valențe odată cu trecerea anilor, ceea ce justifică oarecum interesul oamenilor obișnuiți pentru creatorii acestora.

Orice ar fi, nu putem găsi o bază logică pentru acțiunile de distrugere a unor tablouri sau sculpturi, în numele unor cauze sociale sau politice. Fenomenul nu e nici pe departe nou, practica distrugerii e prezentă în fiecare epocă istorică, diferă doar motivele.

Florian Illies intră în atelierele artiștilor, în culisele teatrelor și în spațiul intim al unor scriitori pentru a ne face să înțelegem două lucruri: arta transcende timpul și nici un curent artistic nu poate fi discutat în afara contextului social-istoric în care a apărut.

„Să ferim utopiile de testul punerii în practică“

Astăzi ne plângem că timpul trece prea repede, că schimbările se succed cu o viteză uluitoare, astfel încât n-avem timp să le înțelegem efectele. Citind cele două volume scrise de Florian Illies și apărute la Editura Polirom, 1913. Vara secolului, respectiv Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment: 1929-1939, înțelegem că în spatele acestei „plângeri“ se ascunde incapacitatea noastră, a oamenilor, de a învăța din greșelile trecutului. Și mai este ceva: încă nu reușim să găsim picătura de curaj necesară pentru a spune „Stop! Haideți să respirăm și să ne bucurăm de ceea ce avem“.

1913. Vara secolului reprezintă un preambul al Primului Război Mondial, iar Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment: 1929-1939 un preambul pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Omenirea nu era pregătită pentru război nici în 1913, nici în 1939. Contextele istorice sunt foarte diferite, motivele declan­șării celor două războaie diferă și ele, dar efectele (dezastruoase) asu­pra umanității sunt asemănătoare. Florian Illies – de profesie jurnalist și istoric al artei – mută accentul de pe contextul politic și atrage atenția cititorului asupra transformările mentalului și ale socie­tății – europene sau de peste ocean.

Antiteza dintre vechiul continent și Lumea Nouă nu devine evidentă decât în măsura în care se transformă într-o cauză a apariției unor noi curente artistice sau a unor schimbări pronunțate ale moravurilor. Cu o capacitate de sinteză uluitoare – bănuiesc că cele două volume s-au alcătuit prin consultarea informațiilor din sute de fișe de lucru –, Illies realizează o frescă uluitor de detaliată a boemei societății europene din prima jumătate a secolului XX. Rafinamentul observațiilor strecurate cu mare finețe în relatările unor evenimente istorice sau întâmplări din viețile cuplurilor de artiști, scriitori sau filosofi se combină cu un foarte fin simț al umorului și o capacitate rarisimă de a se ține departe de orice judecată morală. A nu se înțelege de aici că Illies nu e conștient că orice acțiune a personajelor sale – căci, da, toate devin personajele epocii – are conse­cințe greu de bănuit și de urmărit, ci dimpotrivă.

„Berlin, Paris, München, Vie­na. Acestea erau cele patru orașe care constituiau frontul modernismului în 1913. Chicago își încorda mușchii, iar New Yorkul venea încet, dar sigur din urmă, urmând să preia în mod decisiv ștafeta de la Paris abia în 1948.“ (1913. Vara secolului)

La începutul secolului XX har­ta Europei era pe cale să se schimbe. Conflictele dintre marile imperii se vor finaliza cu Primul Război Mondial, iar consecințele se vor reflecta în schimbările economice.

Oglinda acestor schimbări o constituie boema societății. O boemă eclectică, formată din ar­tiști, scriitori, oameni de știință și filosofi, cu toții participând activ la schimbările politice și transformarea acestora în premise pentru schimbările de ordin social. După Primul Război Mondial este imposibilă revenirea la vechile orânduiri. Dispar imperii, apar state noi, se schimbă ierarhii sociale, dinamica socială este determinată de sisteme de valori noi. Oamenii au noi motive de a trăi, iar artiștii caută să celebreze victoria vieții. Supraviețuirea primului conflict mondial devine sinonim pentru adaptare și omul puternic este cel care va reuși să convertească traumele provocate de război în surse de învățare.

Artiștii sunt nonconformiști prin definiție și inovatori, indiferent de epocă, ceea ce a făcut ca ei să fie printre cei mai afectați de Primul Război Mondial. După 1918 câteva stiluri de artă devin desuete, se cer noi abordări, care să ajute oamenii să meargă mai departe. De asemenea, se impun noi tehnici de lucru, moravurile se schimbă drastic, aproape că putem vorbi de o revoluție sexuală în toată regula.

Trupuri lovite, trupuri înfiorate, trupuri holbate

Hitler și Stalin sunt printre foarte puținii oameni politici despre a căror evoluție Illies ne informează constant. Cei doi apar în ambele volume și este de la sine înțeles că va fi analizat (e drept că indirect) și modul lor de raportare la artă (da, Hitler pictează acuarele și trăiește din vânzarea lor, în timp ce-și punea la punct discursul politic, în schimb Stalin ajunge în exil în Siberia după ce a locuit la Viena o vreme, trimis de Lenin). Illies îi face lui Stalin din câteva tușe un portret de dușman al artelor, îl transformă din start într-un personaj profund antipatic, explicând ascensiunea lui la putere și să-i ajute pe cititori să înțeleagă cum de a fost posibil genocidul de care se face vinovat regimul stalinist.

Unul din numele foarte des întâlnite în capitolele cărții 1913. Vara secolului este cel al lui Oswald Spengler. Declinul Occidentului este cartea care a schimbat fundamental studiul istoriei civil­i­zațiilor. Acesteia i se alătură Matisse și Picasso – despre ce-i desparte pe artiști, dar îi apropie ca oameni; Freud și conflictul celebru cu Jung (Illies este printre puținii istorici ai artei care decodifică pe înțelesul tuturor relația dintre psihanaliză și artele frumoase, astfel încât și profanul înțelege de ce psihanaliza s-a dezvoltat atât de mult între cele două războaie mondiale). În galeria oamenilor celebri care au făcut istorie și care au contribuit în bună măsură la schimbarea mentalită­ților și a societății ca atare îi mai găsim pe Heinrich Mann, Franz Kafka, Else Lasker-Schüler, Ernst Ludwig Kirchner, Adolf Loos, Egon Schiele, Frank Wedekind, Alma Mahler, Bertolt Brecht, Rai­ner Maria Rilke, Ernst Jünger, Emil Nolde (cel care participă la o expediție în Marea Sudului), Virginia Woolf, Charlie Chaplin, Rudolf Steiner (care a întemeiat teosofia), Robert Musil, Georg Trakl, Arthur Schnitzler, Gustav Klimt, Karl Kraus, Otto Wagner, Hugo von Hofmannsthal, Ludwig Wittgenstein, Arnold Schönberg, Oskar Kokoschka ș.a.

Viețile tuturor acestor perso­nalități ale vieții publice de la început de secol XX sunt prezentate într-o manieră inedită. De multe ori, cititorul va avea impresia că citește un roman polițist și că este pe urmele personajelor. Nu se încurcă în circuitele culturale, nu le pierde urma prin nu știu ce mare oraș din Europa sau SUA și asta pentru că Illies are un extraordinar talent de a sintetiza tot ceea ce e important în câteva cuvinte, creând atmosfera și conturând portretele din câteva tușe. Simți în spatele cuvintelor pasiunea istoricului de artă, frenezia iubitorului de frumos și nevoia de a înțelege natura umană.

„O Mireasă a vântului nu poți s-o iei în căsătorie. Poți numai s-o pictezi.“

În Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment: 1929-1939 o parte din aceste personaje trec în plan secund din varii motive (fie au murit, fie au ajuns atât de importante, încât influențează evo­luția altor mari artiști sau scriitori). În acest volum, accentul cade pe ideea de cuplu, care de cele mai multe ori se dovedește a fi un ménage à trois. Numai că Illies nu se transformă într-o instanță moralizatoare, nici pe departe, ci încearcă să pună în evidență influența acestor relații asupra producțiilor literare și artistice.

Urmele Primului Război Mondial sunt adânci, de aici și traumele supraviețuitorilor și nevoia de convertire a suferințelor în acte artistice. Scriitorii povestesc despre toate acestea până în cel mai mic detaliu, Erich Maria Remarque este numele de referință în acest sens: „Abia aici, în acest oraș [Berlin] care gonește nebunește după progres, între cursele de șase zile, turneele de tenis, meciurile de box și cursele automobilistice pe pista AVUS, abia la umbra acestui tren de mare viteză care este viața Remarque poate în fine să scrie despre apăsarea paralizantă a răz­bo­iului: «Suntem în plus chiar pentru noi înșine». Cu asta exprimă golul pe care îl simte o întreagă gene­rație. Faptul că își adaugă prenumele «Maria» la numele de la naștere Erich Remarque este o dovadă sigură a vene­rației sale pentru Rainer Maria Rilke, mort în 1926, eroul tuturor celor care, ținând seama de gravitatea propriilor ex­perien­țe, consideră că tăcerea este singura formă de comunicare adecvată cu restul lumii“.

Thomas Mann și relația acestuia cu Klaus și Erika, doi dintre copiii săi, Simone de Beauvoir și Jean Paul Sartre, Zelda și F. Scott Fitzgerald sunt câteva din legăturile despre a căror evoluție citim în Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment: 1929-1939. Ei nu sunt niciodată abandonați, niciodată uitați. Ne întâlnim cu aceștia chiar și când e vorba despre alți actori.

Galeria personajelor va fi completată de Curzio Malaparte, Alfred Kerr, Arnold Schönberg, Otto Dix, Man Ray, Ernest Hemingway, Kurt Tucholsky și Lisa Matthias, Vladimir Nabokov și Vera, Josephine Baker și Giuseppe Pepito Abatino, Anaïs Nin și Henry Miller, Bertolt Brecht (în prima cartea era elev și își făcea prima revistă, în cartea dedicată sentimentului urii este matur, celebru și cu o faimă care se consolidează pe zi ce trece), Wittgenstein, Walter Benjamin și alți câțiva. De remarcat apariția unor arte noi – de neuitat paginile dedicate evolu­ției lui Marlene Dietrich sau lui Josephine Baker.

Illies acordă o atenție deosebită apariției și dezvoltării curentului Bauhaus. Atenția este justificată, întrucât se schimbă percepția socială asupra spațiului intim – se schim­bă designul interior și rela­țiile dintre membrii familiei. Să nu-l uităm pe celebrul Dalí și povestea lui de dragoste, pe cât de atipică, pe atât de nebunească.

„Tocmai pentru că Loos și soția sa americană Bessie sunt prieteni cu multe personaje din avangarda artistică a Vienei, așadar cu Kokoschka, Schönberg, Kraus și Schnitz­ler, pentru el există o diferență ca de la cer la pământ între artă și arhitectură: «Casa trebuie să le placă tuturor. Spre deosebire de opera de artă, care nu trebuie să placă nimănui. Opera de artă trebuie să slujească principiul comodității. Opera de artă e revoluționară, casa e conservatoare».“

Există numai versiuni ale adevărului

Ca cititor profesionist, am citit cele două volume cu o curiozitate nestăvilită. Am rămas uimită de capacitatea uluitoare de sinteză a lui Florian Illies, dar și de umorul fin pe care îl posedă și de care se folosește din plin. Fiecare capitol este încheiat cu o frază care dă cheia de interpretare a celor citite. De asemenea, umorul pune adesea accentul unde și când trebuie.

Illies nu judecă, ci doar expune fapte și evenimente, cons­truiește portrete ale unor oameni puternici, dar măcinați de tare și vicii greu de dus. Construiește fresca unei epoci extrem de agitată, care a devenit preambul pentru cel de-al doilea conflict mondial, un conflict pe care oamenii îl presimțeau, dar la care nu voiau să se gândească. Descă­tu­șarea, furia, patima și orgoliile dezlăn­țuite dictează multe din acțiunile vocilor din cele două volume, dar nici un singur rând scris de Illies nu ne îndepărtează de ei, ci ne apropie. Da, nu există adevărul (concept care i-a dat mari bătăi de cap lui Witt­genstein), ci versiuni ale acestuia. Florian Illies nu face altceva decât să ne aducă în fața ochilor cât mai multe din aceste versiuni, astfel încât panorama asupra vieții sociale din prima parte a secolului XX să fie cât mai completă.

Galerie foto