„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Centrul Vechi din București. Politică și patrimoniu de Emanuela Grama, traducere din limba engleză de Justina Bandol, în curs de apariție în colecția Studii românești a Editurii Polirom.
– Fragment –
Centrul Vechi n-a fost niciodată o zonă neutră a Bucureștiului: dimpotrivă, de-a lungul timpului, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până în prezent (anii 2010), a fost un spațiu de dispută între varii facțiuni politice, între elite și pătura săracă, între politicieni și diferite grupuri profesionale – arheologi, istorici, arhitecți. Aceste dezbateri tensionate trădează negocieri mai ample ale ceea ce înseamnă clasele sociale, urbanitatea, participarea la politică, apartenența etnică și economică și ale felului cum aceste categorii continuă să se influențeze una pe alta.
Promovarea, la mijlocul anilor 2000, a Centrului Vechi ca simbol al unei istorii cosmopolite a fost în mod fundamental anistorică. Proclamarea lui de către autoritățile locale ca centru istoric al unui oraș fost european (Bucureștiul interbelic) și promisiunea de a resuscita acest spirit eclectic cu sprijinul financiar al Uniunii Europene ignorau o altă istorie – a naționalismului fervent din perioada interbelică. Pe atunci, un faimos istoric și politician deplângea „desnaționalizarea“ populației bucureștene, fenomen în care vedea efectul „năvalei populației evreiești galițiene“, care i-ar fi sărăcit tot mai tare pe români și ar fi pustiit bisericile românești (Iorga, 1939, p. 332). Dacă și-ar fi dorit cu adevărat să reînvie atmosfera de secol XIX de pe străzile Centrului Vechi, edilii bucureșteni ai secolului XXI ar fi vorbit despre un oraș extrem de eterogen, zonă de tranzit pentru foarte mulți, dar și loc în care mulți alții alegeau să se așeze și să-și facă un rost. Și un rost și-au făcut aici brutari români și unguri, patiseri sârbi, muzicanți maghiari și cehi, bijutieri evrei și venețieni, ceasornicari germani, profesori austrieci și mai ales comercianți. În 1804, în București existau optzeci și șase de negustori de origine bulgară, albaneză, armeană, sârbă, italiană, greacă, austriacă, dalmațiană și transilvană, plus cincizeci de etnie evreiască (Iorga, 1939, p. 206).
Cartierul care avea să fie cunoscut ulterior drept „Centrul Vechi“ a luat naștere ca urmare a vieții economice efervescente din jurul primului palat domnesc din București. Întemeiată în secolul al XV-lea, când principatul Țării Românești a ajuns sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Curtea Veche – așa cum a început să fie numită mai târziu – reprezenta noua reședință a conducătorilor Valahiei (care, la cererea Porții, abandonaseră cetatea istorică de scaun de la Târgoviște și se mutaseră la București) (Ionescu-Gion, 1899, pp. 28-29). De la sfârșitul secolului al XVII-lea, curtea a fost extinsă și înfrumusețată sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, domn român care a căutat să obțină o relativă autonomie față de otomani. Intenția lui de a lansa o Renaștere culturală locală a trezit însă suspiciunea turcilor, care l-au condamnat ca trădător, l-au închis și în cele din urmă l-au ucis împreună cu restul familiei. La mijlocul secolului al XVIII-lea, palatul domnesc care-i impresiona pe vizitatorii străini cu sălile sale spațioase decorate cu scări și colonade de marmură, înconjurat de grădini luxuriante, a fost distrus de un incendiu și în cele din urmă abandonat (Iorga, 1939, p. 116). Cam în același timp, Imperiul Otoman a decis să nu-i mai desemneze pe conducătorii principatului dintre boierii români și a uns în schimb, ca reprezentanți ai propriilor sale interese politice, o succesiune de comercianți greci bogați din Constantinopol (așa-numiții „fanarioți“). E posibil ca abandonarea Curții Vechi după incendiu și construirea unui nou palat domnesc pe Dealul Spirii din apropiere să fi avut și o motivație politică – să fi fost o încercare a noilor cârmuitori de a se distanța simbolic și spațial de predecesori și de a-și semnala astfel loialitatea neclintită față de Poartă.
Perioada cuprinsă între jumătatea secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea s-a caracterizat prin mari frământări politice în regiune, căci Imperiile Otoman, Țarist și Habsburgic își disputau controlul asupra principatelor Țara Românească și Moldova. Noii domni, fanarioții greci de la Constantinopol, au încercat să-și afirme autoritatea crescând taxele, ceea ce a stârnit nemulțumiri și mai mari în rândul populației locale. Bucureștiul – capitală a Țării Românești – s-a aflat în chiar miezul acestei furtuni politice, devenind un teritoriu nesigur, expus la atacuri din partea habsburgilor, a turcilor, a rușilor și chiar a rebelilor care luptau împotriva lor. În mai 1802, în toiul unui astfel de atac, prințul fanariot numit de otomani a fugit din București împreună cu toată curtea și armata (Iorga, 1939, p. 195). O parte din populația orașului a fugit și ea, încât capitala a fost complet abandonată. În acest moment, cerșetorii care ocupaseră ruinele Curții Vechi (Ionescu-Gion, 1899, p. 128) au ales să devină „crai“ temporari ai orașului. Conduși de un fost mercenar, au intrat în noua Curte, au luat simbolurile puterii – cuca domnească, tuiurile și steagurile otomane – și au pornit pe străzi cu ele, în pas de paradă, imitând ceremonia încoronării într-un carnaval spontan care maimuțărea instituțiile politice ale timpului (Iorga, 1939, p. 195). „Domnia“ vagabonzilor a durat numai două zile. Alertate de prințul care fugise, trupele otomane au intrat în București și au pus capăt revoltei spânzurându-i pe toți cerșetorii (Ionescu-Gion, 1899, p. 125; Iorga, 1939, p. 196). Dar, când s-au întors în oraș, se pare că locuitorii nu au găsit mari stricăciuni. O cronică a vremii menționa stupefacția unui negustor revenit în capitală: „Din mare primejdie au ieșit Bucureștii; dar n’a fost nimic alta decât o îngrijire dumnezeiască, de oare ce a stat atâtea zile fără cârmuitor și fără oameni, decât numai dintre crai, hoți și desperați; și să rămâie Bucureștii precum era, fără a se strica vreo casă ori prăvălie!“ (Iorga, 1939, p. 196).
Episodul în care vagabonzii au devenit „craii“ temporari ai Bucureștiului a intrat în folclorul local ca simbol al haosului generalizat care culminează cu o inversare radicală a puterii – zdrențăroșii care devin conducători.
La sfârșitul secolului XVIII-lea, domnul de atunci – unul dintre numeroșii fanarioți care veneau și plecau în succesiune rapidă – închiriase terenul fostei Curți Domnești negustorilor (Ionescu-Gion, 1899, p. 129) pentru a finanța restaurarea noului palat (Curtea Nouă), avariat în timpul ocupației austriece din 1789-1791. Pe tot parcursul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, în acest cartier s-au instalat comercianți greci, armeni, polonezi, nemți, turci și evrei și s-au deschis hanuri și prăvălii noi, unde se vindeau mărfuri aduse chiar și de la Leipzig (de aici numele principalei străzi comerciale din zonă, Lipscani), Padova sau Paris. Inevitabil, devenind nucleul economic al orașului, cartierul s-a transformat și într-un magnet social, care atrăgea oameni din toate straturile economice și sociale. A devenit faimos nu numai datorită bunurilor de lux etalate în vitrinele care se aliniau pe Lipscani sau a sumelor absorbite de noile bănci, ci și din cauza pieței negre și a prostituției, care înfloreau în jurul lor.