Internațional  -  Dragos Cojocaru  -  

Este unul dintre filmele cu cele mai proaste reputații din istorie. Acum, la Cannes, complet refăcut pe coordonatele viziunii originale și debarasat de pornografie, Caligula încearcă să își răscumpere păcatele cu o nouă versiune.

Pe hârtie, Caligula ar fi tre­buit să fie un mare succes sau măcar un mare eveniment, atunci când a fost lansat, cu greu, în 1979. Și-a îndeplinit acest obiectiv, dar dintr-un punct de vedere complet opus intențiilor originale.

Bazat pe un scenariu de Gore Vidal, regizat de Tinto Brass, cu decorurile și costumele lui Danilo Donati (dublu oscarizat pentru Romeo și Julieta și Casanova lui Fellini) și înșiruind o listă de mari actori pe generic (Malcolm McDowell, Helen Mirren, Peter O’Toole, John Gielgud etc.), dotat cu un buget uriaș, de două ori cât Star Wars, Caligula s-a anunțat a fi un dezastru artistic și ca re­putație încă din timpul filmărilor. Subminat de scan­daluri în serie și probleme legale, părăsit de rea­lizatori, remontat de produ­cătorul Bob Gucionne (magnatul „Penthouse“ care încerca să intre astfel în lumea filmului de artă), presărat cu (celebre) scene pornografice turnate în ascuns, repudiat de staruri, Caligula a fost întâmpinat cu un val de ură din partea criticilor respectabili, care pur și simplu l-au denunțat drept un produs mârșav și sulfuros.

În scenă intră, în 2019, Tho­mas Negovan, scriitor, muzician și istoric de artă din Chicago, care, având acces la întreaga arhivă Caligula din depozitul Penthouse în vederea unei cărți-album, are ideea de a remonta complet fil­mul folosindu-se de cele 98 de ore de filmare existente, pentru a obține ceva mult mai apropiat de vi­ziu­nea originală a autorilor. Pentru Ne­govan soluția a fost să reo­rien­teze acest Ultimate Cut, prezentat la Cannes, prin prisma inter­pre­tărilor actorilor spre un fir narativ care arată evoluția lui Ca­ligula ca un soi de inițiere mistică al cărei punct culminant este, în final, repro­ducerea mi­tului lui Isis și Osiris. „Lucrând la montaj, am înțeles că, de fapt, Caligula este un film ermetic. Este ca un film de Jodorwsky, ca o bandă desenată din revista «Métal Hurlant»“, explică Negovan.

Ce a schimbat Thomas Nego­van la Caligula, așa cum explică producătorul:

– „Peste 90 de ore de filmări ori­ginale montate conform scena­riu­lui original.“

– „O versiune de trei ore din care nici un cadru nu a mai fost văzut până acum de public, interpretări necu­noscute, scene extinse, care arată viziunea originală a filmului și in­terpretările originale ale actorilor.“

– „Am restaurat firul narativ complet eliminat din versiunea din 1980, respectând ritmul impus de interpretările originale pentru a onora instinctele actorilor.“

– „Am restaurat filmul cadru cu cadru, eliminând orice imperfec­țiu­ne și stricăciune.“

– „Folosind AI-uri și cea mai mo­der­nă tehnologie audio, am opti­-

mizat sunetul dublelor nefolosite în versiunea din 1980, salvând astfel interpretări actoricești care, altfel, ar fi fost definitiv pierdute.“

– „La vremea respectivă, ca ur­mare a constrângerilor bugeta­re, elaboratele elemente ale deco­rurilor originale au fost completate în grabă cu cortine sau ele­mente pictate. În noua versiu­ne, am înlocuit aceste improvi­zații cu efecte digitale pentru a res­taura lumea vechii Rome.“

A meritat efortul? Criticii deo­camdată nu și-au dat verdictul, dar revista „Premiere“, care a văzut deja filmul, și-a spus deja pă­rerea: „mai lung, excelent restaurat, debarasat de muzica lui Prokofiev și Haciaturian, dar do­tat cu o nouă coloană sonoră planantă, mai bine ordonat, pre­cedat de un frumos generic ani­mat semnat de marele Dave McKean (ilustratorul coperților seriei Sandman a lui Neil Gai­man), acest Ultimate Cut îi dă lui Caligula o coerență care nu poate fi negată.

Este un film care poate fi pus pe raft între Satyricon de Fellini (pentru decoruri și re­lec­tura claustro-teatrală a lui Suetoniu) și serialul Roma (pen­tru abundența de organe genitale și viziunea full frontal a sexului decadent la romani), iar asta nu înseamnă puțin lucru. Dar, chiar și așa, el rămâne un artefact al anilor ’70 și nu devine filmul grandios care s-ar fi putut as­cunde sub stratul de murdărie. Un producător nou cu o ade­vărată viziune sosește prea târziu, dar avem cu adevărat impresia că vedem un nou film, poate puțin mai radical, dar tot atât de monstruos.“

Și chiar dacă, în cele din urmă, ar putea fi răscumpărat în ochii cinefililor veritabili de această nou versiune, Caligula nu pare a fi pregătit de a scăpa de aura de scandal care l-a însoțit permanent, fiindcă Tinto Brass, astăzi în vârstă de 90 de ani, și-a exprimat public supărarea că nu a fost ales el să își salveze filmul compromis.