De aceea, banuiesc, se gasesc in continuare sute de mii de romani care, atunci cind vine vremea concediilor, prefera serviciile mediocre de pe litoralul autohton si din statiunile noastre montane. Or fi conditii mai proaste si preturi mai mari decit in alte parti, dar aici sint ai nostri. Iar cu ai nostri las’ ca ne-ntelegem noi cumva – in toate sensurile verbului.
Nu e insa exclusiv problema romanilor. E o realitate universala, la fel ca si impulsul de a rezolva problema comunicarii odata pentru totdeauna. Incercarea de a crea sau de a impune o limba universala, cunoscuta si folosita de toti oamenii, e si ea veche de cind lumea. Iar la ora actuala, cum bine se stie, acea limba de comunicare planetara – sau, mai exact, lingua franca – este engleza. Cind se intilnesc, un chinez si un islandez vor incerca sa schimbe citeva vorbe in engleza. Un american sau un britanic se adreseaza direct, oriunde si oricui, in limba lor. Cunoasterea englezei a devenit o conditie cvasi-obligatorie de angajare in orice lant hotelier respectabil. Asadar, lucrurile par sa se simplifice. Dar chiar asa sa fie?
Probabil ca in general asa este si ca asa va fi – in cazul in care cultura umana evolueaza pe aceleasi linii ca si acum. Totusi, in particular (si mult mai des decit s-ar parea), diversitatea lingvistica se pastreaza si la nivelul acesta al linguae francae. Babelul nostru planetar este unul cu schepsis. In el exista o ierarhizare de ordin cultural (in sens larg) a limbilor de comunicare. Fenomenul exista pretutindeni, inclusiv in Romania, si ar merita studiat in detaliu, fiindca dinamica lingvistica a unei zone spune multe despre locuitorii, cultura si istoria zonei respective.
In vara, cind am plecat impreuna cu Alina in Croatia, am decis dinainte sa nu ne bazam prea tare pe limba engleza. Sigur, croatii stiu, ca si noi, ca engleza este limba de comunicare cea mai raspindita si, teoretic, acccepta aceasta realitate. Practic insa, la nivelul cetateanului mediu, rar intilnesti oameni cu care sa te poti intelege in engleza. Pentru ei prima limba internationala (cel putin pe litoralul Adriaticii) a ramas germana. Germana – si nu engleza – e acolo lingua franca, cum presupun ca au vazut destui turisti. De ce?
E simplu: aici actioneaza acele elemente sociolingvistice pomenite mai sus, care tin de traditie, istorie, cultura. Croatia a facut si ea parte din Imperiul Austro-Ungar si, ca peste tot in fostul teritoriu chezaro-craiesc, limba germana ocupa in continuare un loc important in mentalul colectiv. Apoi, in anii Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, foarte multi cetateni iugoslavi au avut permise de munca in Austria, Germania sau Elvetia – si au profitat din plin de ele. in fine, nemtii, austriecii si cehii sint in continuare vizitatorii traditionali (deci cei mai numerosi) ai litoralului croat – iar cehii, din motive asemanatoare, se descurca mai bine cu germana decit cu engleza.
Noi nu stiam insa germana. Nici italiana, care e a doua limba materna a multor nativi din Peninsula Istria. Din fericire, ne-am descurcat vorbind sirbo-croata – desi, din motive politice, acolo am avut grija permanent s-o numesc doar „croata”. Cei douazeci de ani de cind urmaresc programele televiziunilor ex-iugoslave si le ascult muzica, mereu cu dictionarul pe-aproape, si-au dovedit pina la urma utilitatea. Sigur, n-as fi in stare sa scriu poeme in sirbo-croata, dar pot elabora o propozitie – plina de dezacorduri, dar inteligibila – si pot intelege o fraza, doua in croata. Diferenta intre bruma de engleza cu care oamenii spun in engleza ca Yes, hev rums de inchiriat sau No, no hev rums si placerea cu care ti se adreseaza cind te aud ingaimind intrucitva limba lor e imensa. La urma urmei, limba e si negociere, negot – adica exact ce faceam noi ca turisti. Asa ne-am gasit, de altfel, si un studio de inchiriat exact acolo unde isi dorea Alina: aproape de mare, pe o strada din zona veche a statiunii si intr-un loc cit mai pitoresc (pe care il ochiseram cu un an inainte)…
…dupa cum o sa povestesc saptamina viitoare.