Avea 93 de ani când un reporter l-a întrebat de ce continuă să cânte. „Din dragoste“, a răspuns el, „din bucuria de a aduce muzica oamenilor și de a o oferi, de a împărtăși ceea ce este atât de adânc impregnat sufletului meu“.
The Life I Love e și titlul documentarului realizat cu Berliner Philarmoniker și Sir Simon Rattle în 2013 despre cel care a fost unul dintre cei mai importanți interpreți ai timpului nostru, cameralist, recitalist și concertist. Pe 6 mai 2023, pianistul Menahem Pressler a părăsit lumea și viața aceasta, una în care a iubit să împărtășească muzica lui Schubert, Mozart, Chopin sau Debussy. Avea 99 de ani. Aproape un secol de viață trăită din dragoste de muzică.
A living legend of the piano i-au spus atât melomanii, cât și presa de specialitate, pentru că domnul Presler a fost unul dintre cei mai longevivi muzicieni de pe scenele de concert ai ultimilor 80 de ani, atât ca muzician de trio, cât și ca solist.L-am văzut și ascultat în 2007, în Festivalul Enescu. Avea 83 de ani și a interpretat cu o efervescență uimitoare Geistertrio-ul beethovenian, un trio schubertian și incadescenta Serenade Lontaine, un minunat omagiu enescian, la cererea unuia dintre elevii și prietenii săi români, violonistul Sherban Lupu.
A fost, pentru mai toți cei prezenți la Ateneul Român, unul dintre momentele în care realizezi că muzica de cameră e una dintre cele mai profunde forme de comunicare. Îmi amintesc și acum unda de emoție care a încărcat acea seară de septembrie. Vedeam în direct o felie din povestea celui mai ilustru trio cameral al istoriei. Era ultima formulă în care trioul său, cu Daniel Hope (vioară) și Antonio Meneses (violoncel) a mai concertat vreodată. Un an mai târziu, în 2008, Menahem Pressler a renunțat la ceea ce a însemnat mai bine de jumătate de veac muzica de cameră sub numele de Trio Beaux Arts.
Trio Beaux Arts Trio în 1962. De la dreapta la stânga, Daniel Guilet, Menahem Pressler, Bernard Greenhouse. © Decca Classics
Aproape pentru toată lumea, numele Menahem Presssler a fost sinonim cu Beaux Arts, trio pe care l-a fondat în 1955, în același an în care tânărul pianist devenea profesor al facultății de muzică de la Universitatea Bloomington Indiana. Incredibil, el a rămas activ în ambele roluri timp de peste 50 de ani. Beaux Arts Trio a fost adesea numit cel mai mai bun trio cu pian din lume, iar cea mai mare parte a meritului pentru acest succes îi revine lui Pressler, care a fost, deloc surprinzător, singurul membru constant de-a lungul a 55 de ani camerali.
Cu reședință permanentă la Biblioteca Congresului din Washington D.C., Trio Beaux Arts a concertat pe scară largă în întreaga lume, susținând de obicei aproximativ o sută de concerte pe an. De la prima formulă, cea cu Daniel Guilet (vioară), unul dintre elevii lui George Enescu la Paris, și Bernard Greenhouse (violoncel), Pressler a fost postamentul armonic și liantul psihologic al uneia dintre cele mai de succes formații camerale din istorie, în același timp, una dintre cele mai dificile formule în care trei instrumentiști excepționali trebuie să coexiste și să se sudeze într-o sonoritate perfectă, dincolo de tehnică și dozaje prin chimie și inspirație.
Iar publicul a iubit această sonoritate cu Menahem Pressler mereu la pian, peste tot în lume, acolo unde Beaux Arts a concertat. Pentru efervescență, pentru profunzimea emoțională și pentru imensul repertoriu abordat. Adică întregul inventar standard pentru trio, pe care casa Decca l-a editat într-o integrală de 60 de CD-uri, în iulie 2015, pentru a marca cea de-a șaizecea aniversare. Trio Beaux Arts era deja unul dintre bunurile muzicale ale umanității. „Pianistul dintr-un trio este primus inter pares, primul dintre egali“, a spus el într-un interviu pentru „New York Times“ în 1987. „El este ritmul inimii trioului. Așa sunt scrise partiturile.“
Trio Beaux Arts (Isidore Cohen, Menahem Pressler, Bernard Greenhouse) recital la Concertgebouw Amsterdam, 1978.
Dar Menahem Pressler a fost nu doar membru Beaux Arts, ci și un enorm pianist – ascultați-l în minunatul Notturno postum schubertian, acolo unde sunetul său e magnific. Așa a fost de la debutul său concertistic cu Philadelphia Orchestra și Eugene Ormandy, în 1947, la Carnegie Hall, cu Concertul pentru pian în la minor de Schumann. Cu doar un an înainte, câștigase Concursul Internațional Debussy din San Francisco și se mutase din Palestina în Statele Unite, acolo unde familia sa de evrei germani se refugiase din calea nazismului.
A urmat o serie triumfală de concerte în Chicago, Cleveland, New York, Pittsburgh, San Francisco, Bruxelles, Helsinki, Londra, Oslo, și Paris, în care tânărul Menahem va fi pe scene cu mari orchestre și iluștri dirijori ai secolului 20. Între ei, George Enescu, cu care va cânta într-unul din turneele americane ale marelui compozitor român la pupitrul Orchestrei Simfonice Naționale din Washington, Concertul nr. 2 pentru pian în fa minor de Chopin.
Pressler și-a făcut rapid un nume ca solist și recitalist, precum și ca pianist independent. Dar în 1955 se îndrăgostește iremediabil de trio, atunci când debutează ca muzician cameralist la Berkshire Festival, alături de Daniel Guilet și Bernard Greenhouse. De atunci, muzica de cameră a fost marea sa iubire, confundându-și personalitatea și arta cu ceea ce a însemnat Beaux Arts, dar nu numai.
A lucrat, în afara studenților săi de la Indiana, cu mulți alți artiști și grupuri, cum ar fi cvartetele de coarde Juilliard, Emerson și Guarneri. A realizat sute de înregistrări în trio și peste 30 ca solist, majoritatea apărând la Philips, Deutsche Grammophon și alte case mari. Mai mulți compozitori, printre care György Kurtág, au scris lucrări dedicate lui, iar toți cei care s-au bucurat de îndrumările sale au rămas marcați pe viață de întâlnirea cu acest desăvârșit maestru bonom, care a vorbit și râs toată viața în engleză cu accent german și în germană cu accent idiș.
Menahem Pressler în 1945 © MGM
Cred – de fapt sunt chiar convins! – că longevitatea lui Menahem Pressler, pe lângă geniul muzical, se datorează și unui fabulos simț al umorului, așa cum a fost și cazul unui Rubinstein sau Horowitz. Un jurnalist de la „Times of Israel“ l-a întrebat, la aniversarea a 90 de ani, când are de gând să se retragă. Răspunsul a venit prompt: „Niciodată, nici nu m-am gândit la așa ceva. Pentru că atunci când cânt, nu mă simt mai în vârstă de 50 de ani. Când predau, nu mă simt mai în vârstă de 40 de ani. Dar când urc scările, atunci e cu totul altă poveste“. Pentru cei care vor să-l descopere, recomand trei discuri: Bartok for children (MGM, 1953); Schubert Piano Trios (Decca, 1984) și Claire de lune (Deutsche Grammophon, 2018).
Pentru cei care vor să afle mai multe despre biografie, estetică, artă pianistică și dragostea de muzică, și, bineînțeles, să râdă la povestirile lui Menahem Pressler, recomand Always Something New to Discover: Menahem Pressler and the Beaux Arts Trio de Cynthia Wilson, Paragon Publishing, 2011.
https://www.youtube.com/watch?v=b0zE3Rb4pAM
Născut la Magdeburg pe 16 decembrie 1923, Menahem Max Jacob Pressler a fugit în 1938 în Palestina, cu părinții săi, imediat după Kristallnacht. Familia sa extinsă, inclusiv bunicii, a murit în lagărele de exterminare nazistă. Părinții săi au făcut toate eforturile posibile ca el să continue studiul pianului.
Tânărul a fost marcat pe viață după odiseea din Palestina. Într-o zi, a leșinat în timpul unei lecții de pian, în timp ce cânta Sonata nr. 31 în la bemol op. 110 a lui Beethoven. „Eram o epavă psihologică“, își amintește el. „Sunt sigur că a fost reacția mea emoțională la această lucrare magnifică, care a rezumat ceea ce am simțit, tot ce s-a întâmplat“, a spus el pentru „The Guardian“ în 2008. „Este o muzică care are idealism, are hedonism, are regrete, are ceva care se construiește, ca o fugă. Și la sfârșit, ceva care este foarte rar în ultimele sonate ale lui Beethoven – este triumfător, spune: «Da, viața mea merită trăită, și asta simt. Viața trebuie trăită. Și iubită».“
https://www.youtube.com/watch?v=uYInnfCn0IM
Foto 01 © Aline Paley
Un comentariu
Felicitări, Cătălin Sava, pentru convingătorul text dedicat pianistului Menahem Pressler. De fapt, felicitări pentru toate prezentările și interviurile publicate în Suplimentul de Cultură. Mă bucură tot mai constanta și larga informație, precum și stilul clar, de o firească elocvență muzicologică.