Pentru ca in 21 septembrie dupa-amiaza am ajuns pe Himalaya mea din 2008, in piscul piscurilor, fara sa ma clintesc din casa, in chip de invizibila scama pitulata pe Nokia lui Mircea Mihaies. Cred ca de la sute de km distanta am fost mai exaltata decit el, care a stat linistit la taclale aproape doua ore cu insusi Cohen. Recunosc, cind i-am auzit vocea intrebind de Casin, mi-a cam sarit inima din piept. Dar medicamentul Prestarium a prestat mai bine ca oricind si mi-a tinut cordul pe linia de plutire. Ba chiar m-a ajutat ca, dupa ce i-am transmis cind a fost ridicata manastirea, sa pot sa ascult Dance Me To The End Of Love, Tower of Song sau Take This Waltz in priza directa, cu telefonul la ureche, senina si impacata ca un budist zen.
Fara sa mai pot adauga nimic nici atunci, nici acum. Doar aceste doua fotografii si fraza lui Leon Wieseltier, prietenul lui Leonard, asa cum le-a tradus MM in cartea despre Cohen, citita si rascitita in 21 septembrie. „…lumina se schimba, pagina se intoarce, mingiierea se fringe, gheata se topeste, umbra se stinge, sticla se sparge, vestea soseste – iar lumea nu va mai arata ca inainte…”.