Viitorul e pus sub semnul întrebării odată cu cel mai nou roman al scriitorului francez Serge Joncour, Natură umană. Privește spre ultimele decenii de dinaintea anului 2000 doar pentru a arăta semnele unui prezent pe care îl trăim acum, de data aceasta cu multiple semne de exclamare.
Își începe romanul plasându-și acțiunea în vara anului 1976, o vară caniculară, un semn al unei încălziri globale accelerate. Franța rurală trăiește încă în ritmul molcom al vieții firești de la țară, doar în familia lui Alexandre, tânărul de optsprezece ani, progresul tehnologic începe să își facă treptat simțită prezența. Un progres care nu e văzut deloc cu ochi buni de bătrânul Crayssac, „precursorul tuturor celor care făcuseră un pas în lateral, care se retrăgeau din societatea de consum prezentată mereu drept singurul viitor posibil“. În același timp, Franța întreagă era zdruncinată de revolte, de acțiunile militanților din ce în ce mai violenți, de protestele împotriva construirii centralelor nucleare. Parisul freamătă în fața unui viitor care îl sperie, în vreme ce pajiștile din jurul fermei Bertranges erau neclintite, vacile pășteau cu aceeași înmărmurire care nu ținea cont de progres, îngrășăminte chimice sau amenințări care veneau de dincolo de graniță.
Paradisul terestru
Chiar dacă ferma e epicentrul acestei tumultoase înrâuri de acțiuni ale activiștilor, pe fundal se descrie istoria întregii lumi din 1976 și până în 1999, cuprinzând aici explozia centralei nucleare de la Cernobîl, destrămarea Uniunii Sovietice, alegerea lui François Mitterrand, victorie care va influența inclusiv destinul lui Alexandre. Influențat de o gașcă de militanți, le va oferi acestora saci de îngrășământ chimic pe care îi vor folosi pentru a face bombe.
Convins de dreptatea militanților antinucleari, impresionat de faptul că va face echipă cu frumoasa Constanze pentru a împrăștia fluturași în scopul aceleiași misiuni, Alexandre își reajustează busola morală: „Deja de cinci luni nu mai deschidea ziarul la paginile regionale, ci la cele naționale, temându-se să nu-și găsească bobițele de îngrășământ în spatele cutărei sau cutărei explozii. Necontenit se întreba ce făcuseră cu ele. Doar că acțiuni violente erau întruna, fără să mai pună la socoteală răpirile, luările de ostatici și asasinatele, violența nu se mai sfârșea“.
Impresionat de avântul celor din noul anturaj, modest și nesigur din cauza provenienței sale, influențat prea puțin de sfaturile bătrânului Crayssac, va juca singura carte pe o posibilă relație de lungă durată cu Constanze, cea care va reveni însă imediat în Berlinul de Est urmând să-l contacteze pe Alexandre abia după cinci ani, odată cu dezastrul de la Cernobîl.
Progresul e inevitabil
Fără îndoială, Serge Joncour onorează aici munca fermierilor din întreaga Franță, implicarea și statornicia celor care înțeleg, precum Jean, tatăl lui Alexandre, că un întreg ecosistem depinde de oameni care să rămână locului, să păstreze natura, să nu tulbure prin nimic un echilibru care este, în fapt, paradisul terestru. Ridiculizează, de altfel, o lume în care „trebuie să călătorească totul, cerealele, vacile, televizoarele, microundele care vin din Hong Kong, walkmanurile care-s made in Taiwan“.
Înțelege nevoia fiului de a fi pe cont propriu, de a avea o viață fără supravegherea constantă a părinților, dar își dorește ca acesta să preia ferma, să păstreze tradiția acestui stil de viață departe de orice progres tehnologizat. Cu toate acestea, progresul e inevitabil, se strecoară pe nevăzute, pas cu pas, până în semințele cultivate odată cu tratamentul care le va feri de dăunători.
E un mozaic rural impresionant, cu un ritm aparte, cu liniștea unei ferme în miezul unei agitații crescânde pe fondul perioadei de dinaintea alegerii lui Mitterand, pe fundalul unei lumi în care „dacă centralele nucleare se răspândeau cam peste tot, acea angoasă avea să devină concretă, vizibilă și omniprezentă“.
În același timp, pentru Anton, liderul acestui grup militant care se folosește de Alexandre, „accidentul de la Cernobîl venise cu cinci ani prea târziu, în urmă cu cinci ani ar fi fost o binecuvântare pentru lupta lor, atunci toată Franța li s-ar fi alăturat, pe când acum era prea târziu, oamenii se obișnuiseră cu energia nucleară, cu ideea că o centrală explodează“. Lumea va merge însă în direcția în care o conduce inevitabil tehnologizarea accentuată.
Dilema capitalismului
Viitorul e pus sub semnul întrebării, atmosfera generală e una alarmantă, violențele par să țâșnească zi de zi din paginile ziarelor. Întreaga planetă are de rezolvat dilema capitalismului și a globalizării față în față cu pericolul poluării și încălzirii globale. Paradisul terestru riscă să fie sfâșiat de autostrăzi.
Pentru ferma lui Alexandre, salvarea vine tot din trecut, din ruinele unor așezări pe care arheologii le descoperă acum și le scot la lumină cu migală și atenție. Cel puțin pentru câțiva ani progresul va întârzia în această parte a Franței. Compromisurile pe care le face sunt, în naivitatea lui, pentru a salva ceea se poate salva, chiar dacă asta înseamnă un compromis față de propria integritate.
Istoria strâmbă, din nou, destinul fiecărui individ în parte, în ciuda convingerii false că unii oameni se pot pune la adăpost de politică sau de progres. Dacă tatăl lui Alexandre e un astfel de om care speră că va fi ferit de ceea ce, de la un punct, nici nu-și mai dorește să înțeleagă, Alexandre își dorește să fie parte din scrierea istoriei, parte din schimbare, chiar dacă, în primă instanță, ceea ce îl interesează cel mai mult este Constanze. Se va retrage însă, treptat, viața în mijlocul căreia crescuse îl cheamă înapoi, iureșul tineresc se stinge, ferma îl atrage spre sine ca un râu lin la a cărui chemare nu poate decât să răspundă. Doar Constanze va fi cea care va tulbura, la răstimpuri, apele clare ale unui prezent în raiul înverzit. Cu toate acestea, chiar și ea va rămâne într-o lume îndepărtată, pradă globalizării, răspunzând unei chemări pe care Alexandre nu o înțelege.
Intenția lui Serge Joncour e clară și onestă, romanul social dedicat unui trecut recent și, totodată, celor care astăzi încearcă, fără violență, să păstreze natura intactă, să discearnă între progresul care riscă să arunce în aer întreaga planetă și cel benefic, cel care nu mai inundă râurile și oceanele cu otrăvuri, cel care vindecă acolo unde eroarea umană a produs răni inegalabile, dezastre ecologice reparate de-a lungul mai multor ani.
Adevărul scos la iveală
Calculat, concis, Serge Joncour dezvăluie natura umană în sânul universal al ecosistemului care nu poate în prezent decât să ajungă la pace cu ceea ce omul decide fără a ține cont de celelalte viețuitoare. Nu este un optimist, dar abordarea sa nu cade nici în latura integral pesimistă, dând lumii șansa unui echilibru prin efort continuu, printr-un progres la fel de calculat ca romanul care atinge subiectele esențiale într-un prezent care trebuie să le pună pe agenda zilei până la rezolvări din ce în ce mai eficiente.
Este, din acest punct de vedere, un roman care nu privește doar Franța, ci întreaga lume. Nu privește doar ziua de mâine, ci viitorul unei lumi în care ne dorim să fie din ce în ce mai bine, în paralel cu o luptă care pare adesea în competiție cu un final apoteotic. Farmecul acestui roman e însă acela al unei realități pe care o putem privi fățiș, conștienți că nu mai putem ignora adevărul pe care Joncour l-a scos la iveală cu atât de multă dibăcie.
Serge Joncour, Natură umană, traducere din limba franceză și note de Mădălin Roșioru, colecția Biblioteca Polirom, 2023