„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Ghidul perfecționistei pentru pierderea controlului de Katherine Morgan Schafler, traducere de Mihaela Doagă, colecția Hexagon. Practic, în curs de apariție la Editura Polirom.
– Fragment –
PERFECȚIONISTELE CLASICE
Nu este surprinzător faptul că perfecționistele clasice adoptă o imagine clasică, iar Claire cu „e“ la sfârșit nu făcea excepție. Totul la ea era atât de curat și clar, încât ai fi zis că își cumpărase tot ce avea în dimineața aceea și începuse viața de la zero. Cred că, prin simplul gest de a se așeza pe canapeaua mea, o curăța.
Aflasem de pe Pinterest că, dacă dai cu o rolă pentru scame pe fundul poșetei, poți să aduni cu ușurință toate firimiturile și resturile adunate acolo. Nu văzusem cu ochii mei asta, dar bănuiam că Claire nu avea firimituri și resturi, cel puțin nu pe fundul poșetei. Era sinceră însă în conversațiile noastre; îmi vorbea în mod deschis despre firimiturile și resturile nevăzute din viața ei, genul de probleme la care, din păcate, nu găsim soluții pe Pinterest.
Doar faptul că a ales să-și deschidă sufletul în fața mea m-a făcut să bănuiesc că, dincolo de aparența calmă, o frământau unele lucruri. Extrem de stăpâne pe sine, perfecționistele clasice se pricep să se prezinte mereu la fel, astfel că e greu să le citești starea emoțională. Sunt entuziasmate? Furibunde? Au cel mai intens orgasm din viața lor? Cine știe? Fie au un aer stoic, fie zâmbesc ca la poză. Deși e ușor să consideri că acest stil de interacțiune este artificial sau distant, lucrurile nu stau deloc așa.
Perfecționistele clasice pot da impresia că sunt inabordabile sau arogante, dar ordinea pe care o creează în jur femeile cu acest tip de personalitate are legătură cu respectul, nu cu dorința de a clădi un zid. Perfecționistele clasice nu încearcă atât să impresioneze sau să se distanțeze, cât să le ofere celorlalți lucrurile pe care pun ele preț: disciplină, consecvență, previzibilitate, înțelegerea tuturor posibilităților spre a putea lua o decizie în cunoștință de cauză, standarde înalte, obiectivitate, claritate prin organizare.
Departe de a fi artificiale, perfecționistele clasice sunt incredibil de transparente cu privire la preferințele lor. De asemenea, își exprimă în mod constant tendințele perfecționiste („iată tabelul meu impecabil în Excel cu restaurantele la care putem merge“, „iată tunsoarea mea care mă face cumva să par mereu că abia m-am tuns“).
Demne de încredere, previzibile, perfecționistele clasice dau în mod clar de înțeles că nu le place dezordinea. De pildă, o perfecționistă clasică ar putea spune: „Nu-mi place să consum alcool pentru că nu-mi place să nu mai fiu stăpână pe mine însămi“. Perfecționistele clasice se mândresc cu perfecționismul lor. E mai curând un aspect egosintonic al sinelui (o trăsătură care le place) decât o trăsătură de caracter egodistonică (o trăsătură care le displace).
Înzestrate cu o etică solidă a muncii și cu o răbdare pe măsură, perfecționistele clasice nu se pot abține să se mândrească puțin cu stilul lor de control, lucru pentru care chiar nu poți să le judeci. (Ce-i drept, dacă n-aș avea firimituri și resturi pe fundul poșetei, și eu m-aș umfla în pene.)
În ceea ce privește dezavantajele, perfecționistele clasice se adaptează mai greu la schimbările de program, indiferent că sunt foarte importante sau minore, și tind să considere spontaneitatea ca fiind stresantă. O existență care gravitează în jurul unui itinerar nu se pretează descoperirii unor plăceri noi, neașteptate, iar crearea unor formule pentru gestionarea relațiilor de familie, profesionale, de prietenie și așa mai departe – cu puține posibilități de expansiune organică sau fără marjă de eroare – le poate lipsi pe aceste perfecționiste de șansa de a evolua într-un mod neplanificat sau neghidat de obiective.
Pe plan interpersonal, uneori este greu să formezi legături cu acest gen de persoane fiindcă nu dau niciodată impresia că ar fi vulnerabile. Suntem înclinați să confundăm siguranța afișată în exterior cu puterea interioară; este o greșeală. Perfecționistele clasice inspiră la fel de multă încredere în cele mai cumplite momente ale lor, ca și în cele mai fericite; doar fiindcă nu pot să arate mereu ce simt nu înseamnă că sunt de neînfrânt sau că se simt puternice în adâncul sufletului lor.
De asemenea, modul de operare sistematic pe care-l adoptă implicit perfecționistele clasice nu încurajează colaborarea, flexibilitatea sau deschiderea față de influențele din afară – calități care ne ajută să formăm legături. Riscul ce decurge din acest stil de interacțiune este acela că poate da naștere, în mod neintenționat, unor relații care tind spre superficial sau tranzacțional. La rândul lor, perfecționistele clasice pot ajunge să se simtă excluse, neînțelese și subapreciate indiferent ce ar face.
PERFECȚIONISTELE ÎN STIL PARIZIAN
[…] Perfecționistele în stil parizian vor să fie simpatizate pe de-a-ntregul, „realizare“ pe care alte perfecționiste nu pun mare preț. Chiar și atunci când toate celelalte lucruri merg exact cum și-ar dori, dacă o perfecționistă în stil parizian nu reușește să se apropie de o persoană de care vrea să se apropie, orice altceva pare să nu mai conteze.
Faptul iluzoriu sau real că alții nu le simpatizează le scoate din fire pe aceste perfecționiste, întunecându-le judecata și dând naștere unei detestabile experiențe de autoinfantilizare, în cadrul căreia persoana perfecționistă se simte ca un copil ce are nevoie de afecțiune și care încearcă să câștige atenția și aprobarea celorlalți.
Așa cum vom vedea în paginile ce urmează, la prima vedere, aceste perfecționiste vor să fie simpatizate de ceilalți. Privind lucrurile mai îndeaproape, vom vedea că perfecționistele în stil parizian vor ca relațiile lor să fie perfecte. Impulsul perfecționist specific de a continua să aibă succes și să exceleze se manifestă la acestea în plan interpersonal; ele vor să fie în relații perfecte cu partenerii lor, cu ele însele, cu colegii, cu toată lumea.
Spre deosebire de perfecționistele clasice, cele în stil parizian își ascund pornirile – vor să dea impresia că totul vine de la sine. Perfecționistelor în stil parizian le pasă foarte mult de ceea ce fac și de părerea celorlalți despre ele, dar, în chip straniu, sunt stingherite de acest lucru. Motivul este acela că au un sentiment sporit de nesiguranță, care le face să se întrebe întruna: „Cine te crezi?“.
CARTEA
Perfecționiștii nu sunt oameni echilibrați și nu-i nimic rău în asta. Niciodată mulțumiți cu o viață banală, își doresc să exceleze din toate punctele de vedere, iar aceasta înseamnă că au nevoie în permanență de provocări și că există lucruri pe care pur și simplu le fac mai bine decât alții. Prin urmare, perfecționismul nu este o boală, iar persoanele care „suferă“ de el nu trebuie să se trateze. Există cinci categorii de perfecționiști, iar după ce vei afla, cu ajutorul chestionarului din carte, căreia dintre ele îi aparții, te vei cunoaște mai bine și vei învăța cum să valorifici această înclinație naturală.