„Din 1975 până la începutul anului 1980 nu m-am atins de trompetă; în mai bine de patru ani, nu am atins-o nici măcar o dată.“ (Miles Davis, Miles, The Autobiography)
Greu de crezut așa ceva când ne gândim la un artist care declara că „muzica e cel mai important lucru din viața mea. Merg la culcare și mă trezesc cu gândul la asta. Muzica e mereu prezentă. Are prioritate absolută“. Dar justificarea burnoutului vine din cei peste 30 de ani în care Miles a cântat, a compus, a schimbat fața muzicii „de vreo cinci sau șase ori“, având o relație cu muzica greu de înțeles pentru mulți dintre noi. A trăit într-un nesfârșit sunet.
Declicul se produce în toamna anului 1972. Miles Davis face un accident cu mașina sa Lamborghini Miura. Un trecător îl găsește cu ambele picioare rupte, plin de sânge și cocaină. „Totul a început să se estompeze după acel accident de mașină“, a scris Miles mai târziu.
Așa a și fost. O pauză de aproape opt ani, o revenire în 1980 și o trompetă ce nu a mai sunat niciodată la fel.
Fiecare cântec se deplasează între extreme
Traiectoria sa ca muzician a fost spectaculoasă până în acel moment. De la sideman adolescent la revoluția bebop a lui Charlie Parker la o carieră solo, care este comparată mai des cu cea a lui Pablo Picasso decât cu a altor jazzmeni, Miles a reușit să revoluționeze sunetul și traiectoria muzicii, cu dovezi de necontestat în albume iconice precum Birth of the Cool, Relaxin’ with the Miles Davis Quintet, Kind of Blue, Sketches of Spain, Miles Smiles și Bitches Brew. Dar albumul său din 1974, Get Up with It, este singurul album ce vede într-adevăr viitorul în muzică.
Începând cu Bitches Brew, Miles a lansat opt albume duble, precum și două albume îndrăznețe, anume A Tribute to Jack Johnson și On the Corner, fiecare dintre ele folosind o strategie care a subminat așteptările publicului. Cu Get Up with It, Miles a început cea mai îndrăzneață schimbare din cariera sa: fiecare cântec se deplasează între extreme, Miles prefigurând tot ceea ce va urma: ambient, no wave, world beat, jungle, new jack swing, post-rock, chiar și o aluzie la viitorul sunet al R&B și la popul de top.
Sesiunile care alcătuiesc Get Up with It se întind pe o perioadă de patru ani și îl reflectă pe Miles în permanentă schimbare. Colaborează cu Herbie Hancock, Keith Jarrett, Billy Cobham, Al Foster, Airto, John McLaughlin, Reggie Lucas, Pete Cosey, James Mtume, David Liebman și mulți alții, totul orchestrat de renumitul producător Teo Macero, care din haos a reușit să scoată un album maiestuos.
Albumul, considerat de critici ca fiind cântecul de lebădă al lui Miles Davis, este pur și simplu magnific. Din punct de vedere tehnic, este o compilație, deoarece include înregistrări de studio de la discurile anterioare, dublul LP având o durată de peste două ore. Get Up with It este un album dens din punct de vedere ritmic, armonic și instrumental.
Un acut sentiment că vor să cimenteze timpul
Este de remarcat execuția lui Miles la orga electrică, pe care o folosește în mai mult de jumătate dintre piese. Pianul electric și orga unor interpreți legendari, precum Herbie Hancock, Chick Corea, Joe Zawinul și Keith Jarrett au influențat interpretarea lui Miles, dar sunetul său din Get Up with It este mult mai puternic și în contrast total cu acești claviaturiști desăvârșiți. Miles optează pentru o abordare diferită, aplecându-se asupra unor acorduri întunecate și complexe, menținându-le timp îndelungat. Accentul este pus pe textură mai presus de orice, iar restul trupei îi urmează exemplul.
Prima piesă de pe acest LP, He Loved Him Madly, dedicată morții lui Duke Ellington, cu o durată de 32 de minute, este o introducere izbitoare – languroasă, subtilă, întunecată, halucinantă. Orga este primul instrument pe care îl auzim, la care se alătură rapid niște noodling-uri ușoare, grație unuia dintre cei trei chitariști care au cântat în această sesiune (se bănuiește că ar fi Reggie Lucas, ceilalți doi fiind Dominique Gaumont și Pete Cosey), și bețele de tobă din mâinile lui James Mtume, care zornăie cu o delicatețe greu de descris. Lucrurile continuă așa o bună bucată de timp, Michael Henderson și Al Foster oferind o punctuație blândă la bas, respectiv la tobe, până când, treptat, trec în cel mai scheletic groove.
Dacă ar trebui descris prin muzică momentul în care aștepți ca un muribund să își dea ultima suflare, primele zece minute din această piesă ar face-o exemplar. Abia la jumătatea ei, intră Miles cu trompeta sa și s-ar putea ca unii să nu-i observe intrarea dacă nu ascultă cu atenție. Își trece trompeta printr-un strat generos de efecte și, la fel ca la orgă, ține note lungi, suave, concentrându-se pe timbrele schimbătoare care ies din pedala wah-wah și pe coliziunea mâloasă de tonuri, grație unui efect de delay puternic. Davis și flautistul Dave Liebman abia dacă se disting de cei din jur. Se amestecă în atmosfera statică a trupei, șerpuind în jurul acelor texturi dense, fără a progresa, cumva, niciodată. Un acut sentiment că vor să cimenteze timpul.
Brian Eno declara despre piesa He Loved Him Madly că a fost o influență pentru experimentele sale ambientale.
Accentul este pus pe întregul sunet
Perioada electrică a lui Miles reprezintă mai mult decât o simplă schimbare de instrumentație. Este o schimbare de formă radicală, îndepărtându-se de structurile tradiționale de jazz și intrând într-un teritoriu mult mai abstract. Get Up with It funcționează ca un fel de punct final: Miles, în rol de lider și orchestrator. Deși el nu a părut niciodată foarte apropiat de mișcarea free jazz, iar stilul său de conducere nu ar putea fi numit democratic, aici a ajuns la propria versiune a etosului lui Ornette Coleman: „Nimeni nu cântă solo, toată lumea cântă solo“. Accentul este pus pe întregul sunet, mai degrabă decât pe fiecare solist. Într-adevăr, un melanj de sunete rar întâlnit, ținând cont de faptul că trebuie să fii foarte atent să îți poți da seama ce instrumente auzi.
Calypso Frelimo, cealaltă piesă care durează o jumătate de oră, este minunată. O explorare întunecată și atmosferică a avangardei, folosind tendințe funk pentru a da ritm piesei și pentru a-i prelungi propulsia. Pe scurt, experiment avangardist bazat pe funk, al celor mai buni interpreți în domeniu: Miles Davis, Michael Henderson, Al Foster și James Mtume, cei doi chitariști explozivi ai săi, Pete Cosey și Reggie Lucas, precum și solourile lui Liebman și ale saxofonistului John Stubblefield. Această jumătate de oră de jamming dens a fost o lecție binevenită pentru artiști precum Return to Forever, The Grateful Dead și chiar CAN.
Nici o altă trupă de fusion nu a sunat la fel de bine ca Miles electric. Iar Get Up with It este cireașa de pe tort a acestui parcurs titanic al anilor ’70, albumul care încheie o serie de capodopere avangardiste.
Deși o mare parte din muzica pe care Miles a produs-o în anii ’80 este cu mult mai valoroasă decât consideră criticii, el nu a mai reușit să redefinească modul în care înțelegem muzica. Provocarea a luat sfârșit. Dar ecourile Get Up with It reverberează în întreaga lume muzicală de aproape 50 de ani – în fuziunea atmosferică a ECM Records, în evoluția muzicii noise și ambientală, în experimentalismul postrockului.
Get Up with It – eteric, frenetic, funk, solouri electrizante, blues. Un mix de Miles cum nu a mai fost altul.
„I’m just going to try to keep my music getting up on the one, getting up on the one every day I play. Getting up on the one. Later.“ (Miles Davis)
Long live his sound!