Am comis aceasta introducere, ca un pasaj de claviaturi solo, pentru ca o lunga perioada am neglijat muzica Yes. Observam deceptionat cum, pe masura ce anii trec, devine un banal produs de consum, bine executat muzical, fara nici o greseala, bilba sau discordanta armonica, impermeabil la influente de moment, insa previzibil ca structura compozitionala. In vreo doua sau trei rinduri am aminat sa iau discul nou aparut sau, dupa ce l-am luat, l-am uitat pe raft.
Apoi fluctuatiile de personal, cu plecari si intoarceri repetate, cu proiecte solo ce nu sar in afara universului deja conturat, cu super-super-grupuri care vindeau o placa de aceeasi factura… Era clar ca functiona si in acest caz o regula de showbiz, iar „yesmenii” nu se abateau prea mult de la ea. Ma urmareau, in toti acei ani, niste cuvinte ale lui Jon Andreson; anume ca trupa Yes vrea sa-l determine pe ascultator sa judece cu propria minte cele ce se petrec in jur, sa nu fie influentat de vreun idol, fie acela cel mai mare star pop-rock sau lider religios. Detectasem in spusa respectiva un fel de preteritiune, o viclenie tipica perfidului Albion? Ei, nici chiar asa! Insa o ironie tot e, poate si-o mica batjocura…
Din strainatatea unde munceste greu ca sa-si agoniseasca fondul de pensie ce-i va ingadui aici traiul de rentier, un prieten ce-mi era oarecum indatorat a venit acasa pentru vreo doua saptamini si m-a poftit sa vad minunatia: sistemul plasma-home-theatre-surround. Doar citeva discuri a putut achizitiona. Intre numele grele – Yes. Pe mine, ca ma stia degustator, m-a cadorisit cu Songs from Tsongas, concertul aniversar al celor 35 de ani de existenta. Pe sine, fiindca trupa ii place si-l facea demult sa viseze la spatii fantastice, s-a imbogatit cu Live at Montreux, 2003, blu-ray. A fost primul meu contact cu noile tehnologii, in conditii adecvate.
Nu piesele bine stiute, la rezolutie apropiata sunetului originar, mi-au ars organele de perceptie! Ci imaginea! Am vazut broboanele de sudoare de pe fruntea bateristului, am vazut eticheta galbena cu nr. 1 de pe microfonul lui Jon, am vazut refractia luminilor in lentilele ochelarilor lui Steve, am vazut pistruii de pe dosul palmelor grasulii ale lui Chris, am vazut ata de matase aurita ce lega margelusele pe haina lui Rick; puteam numara firele barbutei vocalistului si sa pipai, daca vream, ornamentele verighetei sale… Si, deodata, muzica Yes a rasunat iarasi grandios sub bolta craniului meu, ca intr-o catedrala. Inflexiunile chitaristice de nuanta extrem orientala mi-au alinat durerile, sintetizatoarele lui Wakeman emiteau sunete ca din grota Minotaurului si-mi ostoiau pofta de calatorie in Grecia, vocea unica a lui Jon asana baltoace, iar basul topea gheata indiferentei…
Mai mult ce as putea cere?