Fiecare om își formează în decursul timpului niște gesturi reflexe, pe care le face fără să se gândească și, adesea, chiar fără să se uite la ceea ce face. Într-o după-amiază, intrând în casă cu căldura amiezii adunată peste mine, am făcut și eu unul. Am întins mâna după o sticlă de Cola de pe un pervaz, pe care mai mult o ghiceam decât o vedeam. Și, cum mi-am format obiceiul (reflexul) să apuc sticla de dopul înșurubat cu trei degete, am făcut gestul și, fir-ar, degetele mi-au alunecat, gata-gata să răstoarne vreun litru și ceva de suc dulce pe dalele coridorului. Am prins sticla de plastic în ultimul moment și am văzut: degeaba voiam eu să o apuc de dop, fiindcă nu avea dop. Era deschisă, sucul băltea călduț în ea, iar dopul – nicăieri.
Atunci mi-am amintit: după toate probabilitățile, dopul ajunsese în coșuleț. De vreo săptămână avem pe hol un coș în care copiii strâng dopuri de plastic pentru școală; mai exact, ca să le pună într-un container mare de la școală în care elevii aruncă dopuri strânse acasă sau aiurea. E o acțiune eco-civică: din dopurile adunate de copii urmează să se facă jucării pentru alți copii. Sau așa li s-a spus – eu am unele îndoieli. Și, desigur, prin fapta lor urmează să salveze planeta. Sau așa li s-a spus. La fel ca eroii care apar în 90% din desenele animate de pe canalele TV contemporane și care doar asta fac episod de episod: salvează planeta. O salvează în Epoca de Piatră, o salvează în Evul Mediu oriental sau occidental, o salvează și azi sau ieri – o salvează împreună cu niște mașini vorbitoare, cu păianjeni umanoizi sau cu eroi extratereștri (oare ăia n-au o planetă a lor de salvat?). Salvează ziua (cum se traduce azi save the day) și planeta. Destul de monoton, dar nu se zice că repetiția e mama învățăturii?
Prin urmare, copiii vânează dopurile de plastic și le culeg de unde pot, inclusiv de la sticlele încă pline: în numele copiilor lipsiți de jucării și al planetei amenințate, nici un sacrificiu nu e prea mare – sau prea mic.
Eu nu sunt întru totul de acord. A început să mă exaspereze sâcâitoarea obsesie a salvării planetei, direcționată cu toate armele ideologice, educaționale și de divertisment asupra copiilor de vârste mici. Ce-i drept, mi-e teamă ca o asemenea mărturisire să nu semene cu un fluierat lung în biserică, în noua biserică a mântuirii (adică a salvării) Mamei-Pământ. Sunt conștient de pericolele implicate de o posibilă încălzire globală – sau de schimbările climatice, nu știu care e termenul corect la ora actuală. Însă nu e singurul pericol care ne amenință, poate nici măcar cel mai mare (alt fluierat în altar, știu). Cel puțin la fel de periculoasă mi se pare îndoctrinarea, modelarea compulsivă a minților tinere conform unor clișee propagandistice: fie și bine intenționate, ele tot ajung să aplatizeze mințile, să încurajeze gândirea unidirecțională și clișeistică, să înăbușe în fașă spiritul critic și interogativ. Ca în cazul amintit mai sus: eu, unul, aș vrea să știu cum se fac jucării din dopuri de plastic. Chiar se fac? Sau e vorba de folosirea în scopuri caritabile a unor fonduri provenite din colectarea de materiale reciclabile– pentru cumpărarea unor jucării, poate? Însă copiii nici nu vor să audă: lor li s-a spus că din dopuri se fac jucării și că e bine. I-a revoltat însăși întrebarea mea, care suna a îndoială. Asta e îndoctrinare.
Și nici măcar una de cea mai bună calitate. Am văzut prin oraș, în locuri din cele mai culturoase, aranjamente imense, frumos colorate, cu dopuri din plastic, sticle și alte materiale reciclabile. Nu pricep de ce nu le-au folosit ca să facă jucăriile alea despre care vorbeam. Copiii însă sunt încântați de ele și nu văd nici o legătură între una și alta. Nici adulții, ca să fim sinceri. Mă gândesc, de exemplu, că la mai toate instituțiile educaționale, în care se organizează periodic campanii de colectare a materialelor reciclabile, săptămâni „verzi“ și alte acțiuni ecologice, una din marile urgențe administrative este creșterea numărului de locuri de parcare pentru părinții care își aduc copiii cu mașina la școală. Ca să le ofere condiții. Sau – aș zice – ca să încurajeze transportul cu mașinile personale (unele, poate, poluante). Dar sunt sigur că jucăriile alea făcute din multe dopuri de plastic o să compenseze totul.