Inscrisa la 11 ani la Conservatorul din Pekin, Zhu Xiao-Mei are sansa unui tinar profesor „minunat, la confluenta a doua scoli de pian. Pe de-o parte, scoala chineza, care privilegiaza supletea, fluiditatea, un sens caligrafic al liniei melodice, dar si distanta fata de emotii si controlul lor. Pe de alta parte, scoala rusa, cea a gestului larg, a romantismului, a imaginatiei puternice, a sentimentului si a generozitatii”. Cu profesorul ei atipic avea sa inceapa o reala educatie, ce nu se limiteaza la muzica, trecind prin lecturile pe care acesta i le ofera cu darnicie din biblioteca personala: Tolstoi, Cehov, Dostoievski, Balzac, Flaubert si Zola. O marturie ce aduce aminte de romanul autobiografic al lui Dai Sijie, Balzac sau mica croitoreasa chineza…
Pentru a fi muzician, ii spune profesorul ei, atuurile de care se bucura chinezii nu sint suficiente. Chinezii au avantajul de a fi „supli prin natura lor. Este esential pentru a avea o tehnica pianistica excelenta si o sonoritate frumoasa”. Dar „pentru a fi o buna muziciana, e nevoie de foarte multa cultura, de multa sensibilitate, de multa imaginatie”… Lucruri aproape banale, daca nu se petreceau in China, in ajunul lansarii terorii revolutiei culturale si pe fundalul unei educatii la Conservatorul-internat, cu tinerii pianisti exersind la nesfirsit in micile lor chilii si impinsi, in plus de competitie, sa se dedea delatiunii, in asa-numite sedinte zilnice de „autocritica si denuntare”.
La 14 ani, lipsita de capacitatea de a distinge intre bine si rau, Zhu Xiao-Mei se alatura studentilor revolutionari ce urmeaza indemnurile lui Mao, condamnindu-i pe profesorii conservatorului, siliti sa marsaluiasca in pas de defilare prin curte sau sa spele toalete. Descrierea detaliilor asa-zisei revolutii, din interiorul ei, ating limita insuportabilului. Iar pseudo-revolutionara pianista nu scapa nici ea „purificarii” in lagarele de reeducare prin care avea sa treaca intreaga ei familie.
Intre timp, odata cu interdictia stricta de a cinta muzica clasica occidentala, conservatorul devine unul „fara muzica”, singurele partituri disponibile fiind cele… albaneze, tara pe atunci aliata dementei lui Mao. Pentru a cinta ceva, profesorii compun pentru elevii lor pastise ale vietii „revolutionare”, intitulate Micul pastor, Intoarcerea de la antrenamentul de tir sau Dansul griului. Situatia anarhica a revolutiei culturale declansate oficial in 1964 si-a avut aberatiile ei, aproape incredibile, cum este episodul in care Zhu Xiao-Mei capata permisiunea de a-si aduce pianul in lagarul de reeducare si de a cinta lucrarile „model” compuse pentru popor sub supravegherea sotiei lui Mao. La sfirsitul lui 1968, opt asemenea opere „model” erau singurele permise a fi interpretate: patru opere propriu-zise, intre care Lanterna Rosie si Cucerirea prin strategie a muntelui tigrului, doua balete dintre care unul intitulat Detasamentul rosu de femei, un concert pentru pian, Concertul Fluviului Galben si o piesa de teatru. Xiao-Mei noteaza in treacat – si gindul duce la compozitiile unui Prokofiev in Rusia – ca lucrarile nu erau lipsite de calitati, fiind creatia unor artisti dotati cu o arta solida, si ca unele „reiau pasaje intregi din capodopere ale muzicii clasice occidentale, altfel radical condamnate”. Intre exemple, Concertul Fluviului Galben care reia partea mediana a Polonezei eroice de Chopin.
Celor aproximativ 20 de milioane de morti in anii foametei ce au precedat revolutia culturala li se vor adauga alti multi din cei 17 milioane de deportati in lagarele de reeducare ale revolutiei. Zhu Xiao-Mei reflecteaza asupra trecutului si prezentului, inclusiv asupra lipsei unor procese exemplare: „amploarea catastrofei ramine necunoscuta, la fel ca si adevaratele ei ratiuni. Conditiile nu sint inca reunite pentru a examina evenimentele cu o privire obiectiva… Pe de alta parte, absenta proceselor tradeaza o mare slabiciune”.
Zhu Xiao-Mei si-a refacut ulterior viata, emigrind via Hong Kong in Statele Unite si stabilindu-se apoi in Franta. Cu o diploma de solist concertist obtinuta la Boston, dupa studii cu profesorul Gabriel Chodos, in Franta a demarat o veritabila cariera de concert. Citeva discuri stau marturie zeilor ei, Bach si Variatiunile Goldberg, Beethoven si Sonata op. 111. Li se adauga ultima sonata de Schubert si sonatele lui Scarlatti, acestea inregistrate live intr-un recital la Academia de Muzica din Praga.
*Zhu Xiao-Mei, La riviere et son secret. Des camps de Mao a Jean-Sebastien Bach: le destin d’une femme d’exception. Paris, Robert Laffont, 2007.