Oricit de simpatic ar fi Bergson (ca mai toti filosofii care la un moment dat primesc Nobelul pentru literatura), nu se poate sa nu observ ca multe fraze din Risul miros a parfum tare de Belle Epoque si nu mai au pertinenta de-altadata. In primul rind, am incetat de mult sa mai credem in cetatile ideale si in masurile inca si mai ideale de a aduce marginalii pe calea cea buna si de a corecta orice defect cit de mic. In al doilea rind, premisa lui Bergson e cel putin incompleta. Intr-una din paginile sale celebre, filosoful sustine ca efectul comic deplin apare concomitent cu „un soi de anestezie momentana a inimii” si ca pozitia celui care ride e cea a unei distantari de spectacolul lumii. Pe scurt, daca vrei sa rizi de cineva, te holbezi la el ca la teatru, te rupi de el, arunci cit colo simpatia si devii o inteligenta rece si taioasa, un nas-pe-sus, un insensibil.
Bergson insa a uitat (sau n-a stiut niciodata) ca poti ride si cu cineva, ca-l poti iubi teribil, rizind in acelasi timp de el, ca odata cu hohotul sau zimbetul tau, o iei pe urmele celui care ti-e frate de haz. Bergson nu prea s-a uitat, cred eu, la filmele mute cu de-alde Buster Keaton sau Chaplin, caci daca ar fi facut-o, si-ar fi dat seama ca nu esti niciodata mai bun decit vreunul din eroii filmului mut, ba chiar dimpotriva, esti mai rau ca ei, si ca, daca mezaventurile lor iti provoaca risul, nu e pentru ca te-ai cocotat pe cel mai inalt fotoliu de cinema si privesti superior spre pinza de proiectie, ci pentru ca ai luat-o deja pe urmele lui Keaton. Vazindu-l cum se fisticeste, in Operatorul, in fata femeii iubite sau cum ajunge, visator, sa urce pina pe acoperis, rizi nu de el, ci de tine si de toate stingaciile care dorm in tine. E clar, filosofii trebuie sa mai mearga uneori si la cinema.