Cronică de carte  -  Mihaela Pascu-Oglinda  -  

Reprezentantă de seamă a literaturii feministe și post­coloniale, scriitoarea Maryse Condé, născută în Guadelupa în 1937, și-a închinat romanele unei misiuni nobile: aducerea la lumină a efectelor dezastruoase ale colonialismului și a modului în care destinul generațiilor următoare a fost frânt sub greutatea trecutului.

În Antile, un strămoș rege african veghează prin povești care se spun acum din gură în gură în sânul unei singure familii care îi păstrează amintirea. Umbra regelui exilat trece de la o generație la alta, iar un secol mai târziu ur­mașul lui, Speró, emigrat în Statele Unite ale Americii, se întreabă dacă nu cumva eșecurile sale sunt din cauza acestor rădăcini smulse, înconjurate de imaginar și povești haotice.

Relația cu soția lui, Debbie, se destramă sub apăsarea nereu­șitelor care se țin lanț. Speró nu se împli­nește ca artist și nu reușește să fie un tată model, nu-și onorează trecutul, ci l-ar vrea uitat: „Oare nu putem niciodată să tră­im în prezent? Și, dacă trebuie, să-ndurăm hido­șenia rănilor lui? Trecutul trebuie omorât, altfel ucide el. Oare nu toate prostiile alea cu strămoșul și cu Africa îi făcuseră pe Djéré și pe Justin să fie cum erau? Doi regi magi, doi bețivi, ciuca bătăilor de joc pe Mor­ne Verdol? Oare nu de asta sufereau cei mai mulți negri din jurul lor, atât de preocupați să-și clădească genealogii imaginare, că nu le mai rămânea forța să-și cucerească și ei, la rând, propria Americă?“.

Diaspora africană e un puzzle imposibil de recompus, iar Speró nu își poate găsi un loc al său, un punct de echilibru care să joace rol de rădăcini, de origini în care să creadă și de a căror forță să se poată folosi în arta sa.

Arca acceptării universale e de negăsit

Maryse Condé scoate la ivea­lă, cu multă dibăcie, provocările unei culturi africane disipate, fragmentate de un colonialism atroce și de un rasism care încă își arată colții, indiferent de timp. Ultimii regi magi devin astfel ultimii mesageri ai unei lumi pierdute, învăluite în mister, cutume și povești precum cele din Caietele lui Djéré: „Și e adevărat că pădurea a fost întotdeauna acolo. Bătrânii spun că pe vremea când omul nu era decât o fărâmiță ce­nușie, foindu-se de colo-colo pe malul tare și cenușiu al oceanului, ea era deja acolo. Când toate bu­cățile de pământ erau lipite laolaltă, ea era deja acolo. Stătea dârză pe picioarele ei cu pielea îngroșată de elefantiazis și de șancru și-și prindea agrafe de flori stacojii în claia încâlcită de tufe“.

Magia se disipează de la o generație la alta, vraja pe care un strămoș rege african exilat o exercita asupra urmașilor săi se stinge încet. Rănile trecutului nu pot fi șterse, greșelile unui prezent în care lucrurile ar fi putut să fie altfel sunt cu atât mai dureroase, însă busola care ar fi putut reorienta o arcă a lui Noe și a acceptării universale e de negăsit.

Identitățile sunt aproape imposibil de consolidat, fie sunt împrumutate măști și se ivește dez­­­lipirea totală de cultura africană, fie are loc o reîntoarcere în Africa natală, de nerecunoscut pentru mulți. Dacă Anita, fiica lui Speró, nu poate umple acest gol al iden­tității decât prin muncă pentru comunitatea africană, acesta din urmă rămâne prins la mijlocul a ceea ce fiica și soția lui aleg să facă pentru a trăi o viață care, ar fi spus Debbie, „nu e ceva ce poți lua de la capăt“.

Întrebarea-cheie rostită de Speró se referă însă la una dintre temele majore ale romanului sem­nat de Maryse Condé: „După atâta amar de timp trăit în exil oare țara mai este natală? Mai suntem nativi? Ajungem în țară și nu mai înțelegem nici limba, nici muzica“. Aceasta este ecuația imposibil de rezolvat, dilema care rănește în continuare, destramă familii și fărâmițează iluzii. Cine ajungi să fii atunci când nu mai știi, cu adevărat, de unde ai pornit și atunci când nu mai există un loc al tău și al celor de dinaintea ta la care să te poți întoarce?

Cei care își uită trecutul sunt condamnați să-l repete

Opera lui Maryse Condé e considerată un tribut adus acestor schimbări contemporane greu de gestionat și, în același timp, unui trecut care nu trebuie șters, nici corectat în cărțile care arătau o realitate tristă a unor decenii umbrite de cruzime și intoleranță. Pentru că altfel cei care își uită trecutul sunt condamnați să-l repete. Îndepărtează astfel și vindecă parțial răul produs de cei care au ales să ignore un continent întreg, dat fiind că înaintea Primului Război Mondial „nu se auzea nimic despre Africa“: „Întregul continent era sub bocancul francezilor și al englezilor, care-l sfâșiaseră ca pe un vânat. Cărțile de istorie nu arătau decât sclavi negri înlănțuiți sau ținuți de gât cu o prăjină bifurcată la capăt numită mayombe, infanteriști-senegalezi și așa numitele negrese-farfurie“.

Misiunea este una de recuperare, inclusiv a culturii, de a arăta provocările timpului prezent și necesitatea unor rădăcini care să consolideze o cultură străbătută azi de intersecții din ce în ce mai adânci, de confuziile culturale din Insulele Antile și de toate obstacolele născute după deceniile de colonialism ale europenilor.

Regele exilat Tengisu sau Pantera riscă astfel să se piardă în negura timpului, iar fiul Panterei să-și vadă uitate caietele pe care le încărcase cu un imaginar născut din miezul unei culturi unice. O moștenire pe care o lasă tot pentru a recupera, pentru a salva, pentru a nu se uita pe sine și pentru ca urmașii lui să știe care le sunt rădăcinile. Caietele lui Djéré sunt de o frumusețe aparte, iar aici Maryse Condé a scos un as al scrisului din mânecă.

Discursul critic al lui Maryse Condé

Romanul caraibian pe care îl avem odată cu demersul acestei autoare umple un spațiu în care e nevoie de voci puternice care să scoată la lumină istoria care nu mai este cuprinsă de manuale, cea care atinge viețile indivizilor în moduri pe care istoria universală le uită. Doar literatura va reuși să nu îi uite.

Maryse Condé extrage, prin scris, însăși relația dintre spațiul geografic și identitate, o integrează perfect în tema exilului, a nativității și a dislocării. Întreaga sa operă este dedicată acestor teme care nu vorbesc doar de pierdere și regăsire la nivelul unei țări, ci și de ceea ce fiecare individ în parte are de suferit.

Globalizarea implică o asimilare și o transformare a unor culturi distincte care astfel riscă să se piardă într-un melanj sortit unor confuzii identitare. Discursul critic al lui Maryse Condé e clar. Subliniază ferm că identitatea aparține, în cele din urmă, individului, chiar dacă acesta are nevoie de rădăcinile culturale pen­tru a putea construi mai departe, pentru a putea alege dacă să se desprindă sau să îmbrăți­șeze noul.

Nedreptățile și provocările diverse sunt parte din cotidianul diasporei africane, al celor care încearcă să treacă bariere culturale care uneori destramă relații precum cea dintre protagoniștii din Ultimii regi magi. Spiritul călător al lui Maryse Condé a ajutat acestui demers încheiat cu succes în urmă cu trei decenii doar pentru a ne vorbi azi mai puternic ca niciodată.

Maryse Condé, Ultimii regi magi, traducere din limba franceză și note de Alexandra Cozmolici, colecția Biblioteca Polirom, 2023