In ultima instanta, apeleaza la public. Iar publicul voteaza: 60% – Soarele / 40% – Luna. „Exact cum credeam si eu! – pare sa spuna fata luminata a concurentului – numai ca nu eram absolut sigur…” Si a ales, hotarit, Soarele. Logic, nu? Cum naiba sa te indoiesti de ceea ce vezi cu ochii? E drept, si Luna se mai invirte in jurul Pamintului, dar numai noaptea, cind ai ochii deschisi mai putin – deci nu se pune. Apoi, cum sa mai ai dubii, cind e o parere sustinuta de majoritatea publicului?
Galileo Galilei a stat in temnita degeaba. Daca n-ar fi cenusa, tocmai pentru ca nu au fost de partea publicului, oasele lui Giordano Bruno s-ar intoarce in mormint. Asa le trebuie. Degeaba au crezut ei ca gindesc, daca n-au fost in stare sa inteleaga ca se lasa cu temnita sau cu scintei, cind te contrazici cu opinia majoritatii. Apoi cine-i Galileo Galilei, cine-i Giordano Bruno? La ce echipa din Il Calcio au jucat ei? Au fost ei vreodata invitati la Sorpresas-Sorpresas?
Poate vi se pare o gluma, dar eu ma tem ca, in lumea noastra, pina si legea gravitatiei s-ar putea sa nu treaca de votul publicului. Mai ales in Romania, unde cetatenii – dupa ce li s-a refuzat zeci de ani libera exprimare – par sa creada ca totul se voteaza. Cu telecomanda, cu mausul, cu mobilul. Hai, ca exagerez in privinta legilor fizice, insa nu si in cea care priveste gustul. Ce ne place „noua”, publicului, e bun, ce ingnoram „noi”, majoritatea, nu exista. Si asta inca nu-i o problema. Grav e tupeul de inchizitor al publicului, care nu se multumeste doar sa-si exprime punctul de vedere, ci tine neaparat sa-l impuna ca adevar suprem. Apoi, o fi gustul subiectiv, dar si acesta functioneaza dupa niste legi la fel de precise ca si cele fizice. Legi care nu se voteaza.
„Sa stii tu ca place la toata lumea!”
I.L. Caragiale are o povestire mai putin vehiculata, Ion…, in care protagonistul nostru da peste un anunt: „Sa vie diseara orcine pofteste in gradina imparateasca, s-auza acolo fara plata cum cinta un vestit magar de prasila, sosit de curind de la-nvatatura, pe care imparatul, tinind la el foarte mult, l-a fost trimis cu cheltuiala in strainatati, sa se desavirseasca-n scolile inalte la mestesugul cintarii frumoase”. S-a dus si Ion. Si-a vazut magarul care a interpretat Carnavalul de Venezia cu variatiuni. Publicul a fost fascinat, Ion a huiduit, audienta s-a scandalizat: „Sa stii tu ca place la toata lumea!… Vedeti-l, oameni buni, pe nenorocitul asta!… Tutulor noua, si imparatului si-mparatesei, la toti boierii, la tot norodul, mie si dv., ne place la toti; numai dumnealui nu-i place! Toti, si eu si dumneavoastra sintem niste prosti; numa dumnealui, pricopsitul! mai cu mot… Vine sa strice petrecerea si multumirea si cheful la o lume-ntreaga…”. Ion o tine pe-a lui, chit ca ia bataie: asa ceva „nu trebuie sa va placa”.
Stimata majoritate, stimate public, votati, exprimati-va liberi parerea, dar nu uitati: daca lumea asta nu ramine incremenita intr-un singur loc si intr-un singur gust colectiv, si totusi se invirte – se intimpla tocmai datorita cite unui Galileo Galilei sau cite unui Ion care spune uneori raspicat ca exista lucruri care „nu trebuie sa va placa”.