Se întâmplă, nu foarte des, dar se întâmplă, să revăd un spectacol de mai multe ori. De regulă, de două ori, însă Faustul lui Purcărete, de pildă, l-am văzut în total de vreo cinci ori.
E un spectacol iconic, în care, în abundența lui barocă, descoperi de fiecare dată nuanțe noi. În plus, rolul titular a fost preluat la un moment dat de un alt actor, de Miklos Bàcs, și voiam neapărat să-l văd. Bàcs are un alt stil decât avea regretatul Ilie Gheorghe, un alt tip de energie scenică, iar asta se simte. Pe Ofelia Popii aș vedea-o și revedea-o de și mai multe ori în Mefisto.
În general, mă duc a doua oară la un spectacol din motive profesionale precise. De exemplu, pentru un studiu pe o temă pe care creația respectivă o servește. Dacă trebuie s-o fac la mai multă vreme de la prima vizionare, e înțelept să revin, ca să îmi reîmprospătez notițele. Dacă scriu un articol de publicistică și doresc să-mi verific reacțiile când sunt contrariată de niște lucruri, merg și la o reprezentație secventă. Alteori o fac pentru că spectacolul e pur și simplu atât de bine realizat, încât sunt în sevraj estetic și vreau să retrăiesc senzațiile receptării.
Ce constat, de regulă? În străinătate, forma de la premieră e inalterată și după zeci de ani. Am două exemple antologice care au devenit teatru patrimonial prin numărul impresionant de reprezentații. La Huchette, de la Paris, păstrează variantele premierelor absolute ale textelor lui Ionesco Cântăreața cheală și Lecția, atrăgând public din întreaga lume prin felul în care a conservat o importantă pagină de istorie a teatrului. Iar rolurile se transmit din generație în generație, ca o frumoasă ștafetă a trecutului scenic reanimat seară de seară în sălița din Cartierul Latin.
Peste Canalul Mânecii, în West End, Les Misérables, varianta musical, se joacă de jumătate de veac și, foarte probabil, seria reprezentațiilor va continua.
Există diferențe imperceptibile
Cum ziceam, forma de la premieră se menține și după zeci de sezoane. Ține de disciplina profesională, de felul în care sunt modelați actorii în școală, de responsabilitatea estetică. Spectacolul e fixat exact așa cum s-a jucat la premieră.
Sigur că există diferențe imperceptibile de ton general. Cumva și sala, cu o componență aleatorie seară de seară, urcă puțin, simbolic firește, în scenă, vibrația ei emoțională trece rampa. Artiștii simt asta. Un public mai rece e mai puțin motivant, dar acest element din chimia receptării nu afectează felul de a juca sezon după sezon. E o chestiune perfect gestionabilă de artiști, a căror menire e să întruchipeze personajele așa cum au făcut-o în seara de gală.
Am revăzut recent un spectacol. Care a fost mai slab decât când îl văzusem prima oară. E drept, atunci era premiera, punctul culminant, în care toate energiile converg. Practicienii știu că a doua reprezentație e întotdeauna puțin mai jos, întrucât presiunea se descarcă puțin. Dar apoi se intră într-o linie de ansamblu uniform, care se păstrează la fiecare reprezentație.
Unii actori, din păcate, mai ales când e vorba despre comedii, își îngăduie (la noi) improvizații care nu s-au lucrat în perioada repetițiilor și nu fac parte din concepția regizorală. În sistemele teatrale în care actorii lucrează pe bază de contract pe rol, așa ceva este inimaginabil. Contractul are prevederi stricte și orice abatere echivalează cu încetarea lui.
Regula nescrisă, dar de aur
În sisteme în care angajarea este pe perioadă nedeterminată, mai constați inovații de acest fel. Care, da, aduc un supliment de râs în sală, dar sunt un exces inacceptabil. După seara premierei, regizorul predă actorilor și tehnicienilor creația realizată împreună, pe baza concepției sale, cu creativitate de echipă.
Dacă regizorul e angajat al instituției, norma e ca acesta să mai bage capul în sală la reprezentația „n“ și să arunce câte un ochi la jocul actorilor, la ritm, la manevrele tehnice. Dacă, însă, regizorul e colaborator, e mai greu să facă asta, căci are în vedere noi proiecte. Asistentul de regie e soluția bună, îl însărcinează pe acesta să vegheze la nedeteriorarea producției. Când spectacolul e selectat în vreun festival, directorul de scenă e rechemat ca să mai perieze din adaosurile pomenite, să readucă (dacă e cazul) dinamica de ansamblu la ceea ce a fost inițial.
O variabilă se ivește când producția se mută într-un alt spațiu și sunt necesare ușoare ajustări. Experiența actoricească și instinctele artistice își spun atunci cuvântul, ele trebuie activate printr-o repetiție de acomodare la scenă.
Regula nescrisă, dar de aur, e ca un spectacol să rămână identic cu forma de la ultima repetiție. E în canonul profesionalismului acestei meserii.