Actualitate  -  Suplimentul de Cultura  -  

Cronicile singurătății

Lora Nenkovska e lector universitar la Universitatea „Sf. Kliment Oh­ridski“ din Sofia, unde predă limba română, literatură română veche și contemporană și traducere. A tradus în limba bulgară operele mai multor scriitori români.

Lora Nenkovska

În luna mai a acestui an, romanul Vântul, duhul, suflarea (Polirom, 2020, 2023 – ediție de buzunar, în curs de apariție) de Andreea Răsuceanu va apărea la editura bulgară ICU Publishing, în traducerea Lorei Nenkovska. Vân­tul, duhul, suflarea a mai apărut în limba spaniolă și este în curs de traducere în limba franceză.

Vântul, duhul, suflarea este prima operă a unui autor român publicată de ICU Publishing. Romanul își va găsi locul printre volume semnate de zeci de scriitori europeni – autori de expresie engleză, germană, greacă, neerlandeză, slovenă etc. Înființată în anul 2010, editura bulgară are în portofoliu scriitori precum: Olga Tokarczuk, Colm Tóibín, Zadie Smith, Hisham Matar, Rose Tremain etc.

Tot la editura ICU Publishing va apărea anul viitor și romanul O formă de viață necunoscută (edi­ție de buzunar, Polirom, 2022).

Traducătoarea Lora Nenkovska spune despre roman: „Foarte rar mi se întâmplă să pășesc într-o materie textuală în care să mă simt atrasă de fiecare detaliu și să simt că retrăiesc efectiv povestea sau să mă bucur că mi se propune o lectură prin care să-mi completez în mod substanțial cunoștin­țele legate de literatura și cultura română“.

Editoarea Nevena Dishlieva-Krasteva declară: „Este un privilegiu să trăiești într-un timp în care apar cărți ca Vântul, duhul, suflarea“.

Gabriela Adameșteanu despre volum: „Tragedia unui frontierist, dispărut în apele Dunării, în încercarea disperată de a emigra în anii comunismului, a familiei lui, traumatizată de incer­titudine și absență, suferința copiilor lipsiți de dragostea parentală, transmisă de la o generație la alta, competiția dintre frați pentru afecțiunea mamei sunt doar câteva din temele celui de al doilea roman al Andreei Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea. Ficțiunea și documentul se întâlnesc într-o istorie fabuloasă care coboară două secole, până în vremea boierilor antiunioniști, trece, cu pagini răscolitoare, prin foametea de după război și prin anii stalinismului, ajungând în stricta actualitate. Romanul anului 2020, după părerea mea, Vântul, duhul, suflarea o plasează pe Andreea Răsuceanu alături de cele mai puternice voci ale prozei actuale“.

Romanul a obținut Premiul „Ion Creangă“, secțiunea Filologie și Literatură, oferit de Academia Română, ediția 2022, Premiul pentru Proză acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea, 2022, Premiul Cartea de proză a anului 2020, oferit de Uniunea Scriitorilor din România, 2021, Premiul Scriitorul lunii februarie 2021, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, roman aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, 2022, roman nominalizat la Premiile revistei „Observator cultural“, Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași“ și la Premiile „Sofia Nădejde“ pentru Literatură scrisă de Femei.

Romanul s-a aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2022) și a apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias (2022). O formă de viață necunoscută (2018, 2022) a primit Premiul pentru proză al revistei „Ateneu“ (2019) și premiul Scriitorul lunii ianuarie (2019), decernat de Uniunea Scriitorilor din România, și a fost nominalizat la toate premiile literare din România. Este în curs de apariție în Franța, la editura Nouvel Attila-Seuil. Volumul de debut, Cele două Mântulese (2009), este o versiune a tezei de doctorat, o microistorie bazată pe documente a străzii Mântuleasa. În 2013 a apărut Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Premiul Tânărul critic al anului 2013, nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din România și premiile revistei „Observator cul­tural“; apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias, în 2022). A continuat studiile de geocritică cu Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) și Dicționar de locuri literare bucu­reștene (2019, coautor), pentru care a primit Premiul Agen­țiade­Carte.ro, secțiunea eseu, publicistică, memorialistică. A publicat proză în reviste literare și în numeroase volume colective.

*

Se spune că lectura traducătorului este diferită și că în actul ei se contopesc ochiul imaginației și matricea logică a rațiunii în așa fel încât lumea ficțională se aranjează într-o narațiune structurată și de impact. Că e vorba de o lectură în care absorbi, filtrezi și experimentezi ceea ce se povestește ca într-o altă viață, paralelă. Și pentru mine traducerea romanului Vântul, du­hul, răsuflarea a fost vreme de câteva luni exact acest lucru, o viață paralelă, intensă și densă.

Cartea vorbește despre teme existențiale precum moartea și su­ferința, dar mai ales despre trauma care se transmite din ge­nerație în generație. Pânza acțiu­nii romanului este foarte cuprinzătoare și se întinde într-un cadru de două secole, surprinzând istoria mare și reflexia ei în viața familiei și a individului.

Prin stilul ei plastic și măiestria narativă, Andreea Răsuceanu arată cum cele două istorii – cea comună și cea personală – sunt de fapt inseparabile. Ele se împletesc, se suprapun și se justifică reciproc. Principalul nucleu tematic din care pornește povestea cărții – fuga unui soț care își părăsește familia și țara în încercarea de a-și urma visul și de a-și construi o altă viață, liberă – este doar un pretext pentru canavaua de întrebări pe care o țese romanul mai departe. Pe de o parte, ele provin din condițiile în care trăiește o societate în orice regim opresiv, în cazul de față cel comunist, și consecințele inevitabile pentru soarta oricărui om. Stratul istoric redă evenimentele mari și cruzimea lor, dar în același timp ne face atenți și la ceea ce este mai puțin vizibil și se întâmplă în microcosmosul familiei.

Fără să scrie un roman istoric și folosindu-se mai degrabă de instrumentele realismului magic, Andreea Răsuceanu reușește să ridice câteva întrebări foarte importante despre modul în care viața strămoșilor predestinează viața fiecăruia; despre imposibilitatea de a-ți cunoaște trecutul pe deplin și prin urmare să te cunoști pe tine însuți, despre maternitate, tema copilului neiubit și consecințele neiubirii materne; despre tăcerea ca deconectare de ceilalți și o formă de pedeapsă pentru cei din jurul tău și despre abisul care se naște de această lipsa comunicării și a deschiderii față de ceilalți; despre suferință și depășirea ei, posibilă sau nu, dar și despre speranța că schimbările miraculoase vin să pune ordine în viața noastră la fel cum vremea frumoasă învăluie lumea cu căldura ei după fiecare furtună.

Cronici ale singurătății

Romanul este construit ca un triptic, din trei panouri narative mari, a căror acțiune are loc în trei epoci istorice diferite. Fiecare capitol este povestea unui personaj – a Iolandei, a lui M. și a lui Mihalachi. În felul în care se des­fășoară cele trei povești se vede priceperea scriitoarei de a construi lumi autentice și dureros de înduio­șătoare.

Toate cele trei părți reprezintă niște cronici ale singurătății. Lectura lor seamănă cu o imersiune într-o apă densă, o scufundare în râul trecutului, în liniștea căruia ai putea auzi ritmul inimii și vocea memoriei tale cuprinzându-ți glasul, dar și pe cele ale oamenilor care te-au crescut și ți-au povestit despre vremurile în care încă nu aveai conștiința de sine.

Această temă a experienței copilăriei timpurii e tratată foarte atent și te provoacă să te gândești dacă e vorba de jocul cu realimul magic sau e ochiul vigilent al scriitoarei care arată o cunoaștere a psihologiei umane și o in­teligență emoțională ce se înscriu foarte armonios în textura romanului. Tot ritmul și frazarea textului izvorăsc din adâncimile apei dense a memoriei. Traducând, a trebuit tot timpul să întind pielea limbii mele natale ca să păstrez melodia lăuntrică a romanului. Dar așa facem noi, traducătorii, cu toții, când vrem să creăm spațiu pentru ceea ce nu există în limba noastră.

Impresionează mult și modul în care, prin fluxul memoriei și dialogul interiorizat, sunt reprezentate problema maternității (văzută în ambivalența ei) și fragilitatea masculină.

În afară de faptul că Andreea Răsuceanu a scris un roman despre memorie (a noastră, a oamenilor din jur, cea istorică), ea a creat o puternică poveste dedicată absenței. Absența mamei, absența dragostei, absența dialogului, absența conectării.

Metafora vântului

Și totuși această absență nu este tragică. Este dură, nemiloasă, dureroasă, dar cu toate acestea lasă loc pentru o speranță neclară, asemănătoare cu jocul transpa­ren­țelor din roman, care mi-au adus aminte de un poem despre absen­ță ce se potrivește foarte bine cu cartea Andreei Răsuceanu. Poemul e publicat în anul 1979, anul nașterii ei, se numește Keeping Things Whole și e scris de Mark Strand. Tocmai din absența care ține lucrurile întregi provin și speranța și lumina cărții.

Titlul romanului rămâne che­ia principală a lecturii sale. Metafora vântului arată că temele pe care le tratează se referă la ceea ce este intangibil, transparent, invizibil, dar existent. Poveștile spuse pe paginile romanului au fluiditatea apei și densitatea fumului – pentru că sunt lipsite de dimensiuni concrete, dar sunt prezente în conținutul lor emoțional. De acolo provine și magia romanului, care ne reamintește că nu suntem singuri niciodată: „Multe lucruri nu se pot explica pe lume, fie pentru că nu se pot vedea, nu se pot auzi sau nu se pot atinge. Durerea nu o poți vedea, i-a zis călugărul, nu-i așa? Nici pe cea sufletească, nici pe cea trupească. E și ea, ca și îngerii, o absență cu trupul, dar, ca și vocea lui Dumnezeu, poate fi auzită. Dacă asculți cu luare-ami­nte, ai s-o auzi și-ai să poți vorbi cu ea, ca s-o îmblânzești. Durerea nu e doar a ta sau a altuia, nimeni nu o stăpânește și nu o conduce, e ca dragostea, ca tristețea și ca vântul, nimeni nu știe când vin și de unde, pe unde-au trecut și încotro se îndreaptă. Așa cum vântul nu-l vezi, dar știi că există, pentru că simți când îți mângâie obrajii, așa și duhul te-nconjoară și te strânge în el. Nu ești niciodată singur în lume“.

Vântul, duhul și suflarea sunt toate lucruri pe care nu le vedem, nu le putem atinge, dar despre care știm că există. De aceea, romanul vorbește despre lumile interioare ale personajelor prin durerile sufletești, regretele și reproșurile lor, prin ură și incapacitatea noastră de a ierta.

Experiența emoției individuale devine criteriul principal

Toate aceste sentimente și emoții traversează paginile ca o adiere fragilă, rămân izolate de cauzele lor directe și nu sunt supuse unei dezvoltări narative lungi. Structura de ansamblu a romanului este fragmentară, construită din episoade care nu urmăresc să construiască un flux epic și tocmai în aceasta constă puterea impactului lor.

Este o carte a cărei arhitectonică crește din impactul emoțional al narațiunii. Experiența emoției individuale devine criteriul principal. Concentrarea asupra lumii personale arată cum amintirile momentelor traumatizante se fixează în memorie și pot căpăta dimensiuni uriașe. O carte profund emoționantă despre ceea ce este invizibil pentru ochi, despre lucrurile mici care nu sunt incluse în tabloul mare al istoriei, dar construiesc lumea emoțională a fiecărui individ și afectează spiritul unor epoci întregi.

Andreea Răsuceanu este o povestitoare înnăscută, înzestrată cu o sensibilitate care îi permite să surprindă firele invizibile ce construiesc lumea în care trăim. Cărțile ei conțin desfășurări epice la scară istorică largă, în care ea îmblânzește istoria, surprinde subtilitatea spa­țiilor geografice și a naturii, organizându-le în narațiuni – hărți ale destinelor umane. Forța ei de a lu­cra cu imagini plastice, limbajul bogat și stilul baroc o fac una dintre cele mai interesante voci contemporane ale literaturii române.