EMI Classics s-a aliniat din mers, declarind ca setul complet al inregistrarilor lui Oistrach pentru casa londoneza, 17 discuri aparute in august, ar fi dedicat aniversarii violonistului. Am indoieli ca ar fi asa si nu, mai curind, o politica de aliniere la un curent si o moda, comerciale, a colectiilor mari de discuri compact vindute la preturi mici. O casa din Benelux, Brilliant, a inaugurat moda, dedicind deja lui Oistrach doua cutii, una de concerte, cealalta de muzica de camera din fostele arhive sovietice, cu cite zece discuri fiecare. EMI France a anticipat acest curent cu a sa colectie de discuri de „negasit” ale unui artist – Les introuvables de – in care Oistrach a capatat patru CD-uri, reluate acum in editia celor 17. Si, dovada cea mai buna ca e vorba de o politica comerciala si nu de o aniversare, EMI Classics anunta pentru luna aceasta un set similar, 23 de discuri, inregistrarile complete ale lui Mstislav Rostropovici. Si aici 13 dintre discuri sint reluari ale unei editii ceva mai vechi, Anii rusi ai violoncelistului. Una peste alta s-ar spune ca aceste nesfirsite cutii, pe care mai nimeni nu le asculta in intregimea lor, tind sa satisfaca nu atit gustul colectionarilor, cit al snobilor.
E ciudat si motivul pentru care marile reviste muzicale aproape l-au uitat pe Oistrach. Mi-e teama ca si aici intra o doza de snobism cu fundal comercial, atunci cind pe pagina de titlu figureaza tot un muzician rus. Este insa unul „al zilelor noastre”, cum e dirijorul Valeri Gerghiev, prieten declarat al primului ministru si al altor oficialitati guvernamentale de la Moscova si activ propagandist al politicii ruse in Georgia si nu numai.
Unii vor spune ca si David Oistrach a aparut la timpul sau ca o vitrina politica a Uniunii Sovietice, imagine a geniului pe care il putea forma sistemul comunist si, in fundal, demonstratie ca regimul nu era antisemit. David Oistrach a fost insa folosit in acest scop, in timp ce Gherghiev o face voluntar, fara a fi in vreun fel constrins.
Exista multe amintiri despre Oistrach, care sustin aceasta interpretare si, as spune, cele ale prietenului sau de nationalitate nord-americana, Isaac Stern, sint printre cele mai graitoare. Oistrach si Stern s-au cunoscut la inceputul anilor ’50, in Belgia, unde lui Oistrach i se permitea sa mearga ca membru al juriului Concursului International Regina Elisabeta (pe care il cistigase cu brio in 1937). Prietenia celor doi mari violonisti a durat peste 20 de ani, pina la moartea prematura a lui Oistrach, in octombrie 1974. Intrebat de Stern, in anii ’70, de ce nu ramine in Occident, Oistrach raspundea ca familiei lui nu i se permitea sa calatoreasca impreuna cu el si ca nu putea sa-si puna sotia si copiii in fata unui asemenea gest. Poate si mai percutant era raspunsul sau la intrebarea de ce nu se menajeaza, cintind, dirijind si predind de dimineata pina seara si dind concerte in orase nesemnificative din provincie. Oistrach raspundea: „Daca ma opresc, fie si pentru o scurta perioada, voi incepe sa gindesc. Daca gindesc, voi muri”.
David Oistrach, nascut la Odesa, la 30 septembrie 1908, a studiat cu un singur profesor, Piotr Stoliarski, si a debutat in 1914. In 1926 si-a incheiat cu brio studiile de vioara si viola la conservator. Doi ani mai tirziu s-a mutat la Moscova, pentru un deceniu fiind silit sa cinte in orchestre de estrada. Recunoasterea sa a venit abia in deceniul al treilea al secolului, dupa ce a cistigat primul premiu la competitia nationala a instrumentistilor la Leningrad (in 1935), apoi cel de-al doilea la Varsovia, la concursul Weniawski. In 1937 consacrarea i-o aducea medalia de aur a concursului Ysaye la Bruxelles. In 1939 a fost numit profesor la Conservatorul din Moscova, iar in 1941 a format un renumit trio cu pianistul Lev Oborin si violoncelistul Sviatoslav Knusevitki. Cariera sa, frinata de cel de-al doilea razboi mondial, a continuat cu stralucire in anii ’50 cind i s-a permis sa concerteze in tarile occidentale, din 1960 adaugindu-i-se si dirijoratul. Oistrach a inregistrat circa 350 de lucrari, unele, nu multe, pastrindu-se in mai multe versiuni pe disc. Din discografia sa, impresionanta, lipsesc ca lucrari majore doar sonatele si partitele pentru vioara solo de Bach.
A fost pentru Sostakovici si Prokofiev, scria recent una din elevele lui, Nina Beilova, stabilita in Statele Unite, ceea ce Joachim a fost pentru Brahms. Si tot ea adauga ca Oistrach a trait, din nefericire, o perioada a istoriei tarii sale in care politica guverna totul si pe plan cultural. Ceea ce nu l-a impiedicat sa refuze sa semneze alaturi de cei ce i-au condamnat pe Prokofiev si Sostakovici pentru asa-numitul „formalism” in muzica, dupa cum a refuzat sa semneze manifestul antisionist, antiisraelian, ce a precedat in 1967 ruperea relatiilor Uniunii Sovietice cu Israelul.
A fost, scria Isaac Stern in amintirile sale, „cea mai gentila dintre fiintele umane si un violonist urias. In felul lui de a cinta a existat in fiecare moment un control admirabil, atit in miscarile rapide, cit si lente. O izbucnire de forta virila si o mingiiere umana a unei nuante usoare, o omogenitate, o tonalitate dulce produsa fara greseala de toate partile arcusului, la toate nivelele sunetului, niciodata fortat, niciodata urit. Si intotdeauna acea intonatie minunat de pura si, invariabil, de o acuratete armonica. Acestea au fost trasaturile marcante ale felului sau de a cinta. Iar ca persoana – viata lui in Uniunea Sovietica fiind de natura sa-l amarasca –, nimeni nu a auzit de la el vreun cuvint nedrept la adresa unui coleg sau despre slabiciunea cuiva. A fost un adevarat om de aur”.