Cu Entre les murs, sintem departe de To Sir, with Love sau de Dead Poets Society, profesorul nu mai e figura aceea extraordinara in stare sa-si mobilizeze elevii si sa-i faca mai buni, e un tip normal, care-si asuma derapajele si reusitele meseriei fara sa ceara medalii de buna purtare. In plus, nu stim mai nimic despre viata lui personala, nici despre cea e elevilor lui, pentru ca ii vedem numai la scoala, inchisi intre cei patru pereti ca intr-o cutie de rezonanta in care au loc tensionate meciuri verbale. Intr-o continua disputa a puterii, elevii si profesorul aduc in discutie prin dialogul lor insusi sistemul care ii pune fata in fata, mecanismul lui de functionare, rolul lui (transmitere univoca de cunostinte sau dezvoltare personala), ideea democratiei bine temperate, egalitatea sanselor, chestiunea identitatii s.a.
De fapt, Entre les murs e un film care nu inceteaza sa ridice semne de intrebare. Totul cu umor, finete si sinceritate. Cu prea multa sinceritate, probabil, treaba care i-a suparat pe profesorii intervievati de „Nouvel Observateur”: „Caricatura! Istoria unui derapaj singular! Filmul asta a tradat realitatea!”, au strigat ei intrigati, nefiind in stare sa recunoasca dezordinea sistemului in care lucreaza si, poate, partea lor de vina. Una din cele mai triste scene pe care le-am vazut anul asta la cinema apare spre finalul filmului, atunci cind una din eleve ii spune speriata lui Marin ca, spre deosebire de colegii ei, ea n-a invatat nimic intr-un an de zile, desi are note bune.
Ceea ce, sa recunoastem, nu poate bucura nici un profesor, de oriunde ar fi el.