A treia zi de festival a adus cu ea câțiva nori amenințători și a păstrat în aer suspansul unei posibile ploi, una care, din fericire, nu a apucat să se mai întâmple, speriată poate de buna dispoziție a participanților. Ziua de sâmbătă i-a prins rapid pe oameni în mrejele ei, iar dacă intrarea se făcea de mai devreme, încă de la ora 15.00, la ora 18.00 zeci de persoane își ocupaseră deja locurile pe beanbag-uri, sorbind alene din paharele de bere.
Spectacolul a început timid, cu Andra Andriucă, o artistă locală care a reușit să strângă în jurul ei nume cunoscute de pe scena muzicii din Iași – Paul Tihan și Bogdan Botez. Andra e o prezență delicată, cu o voce care pare lucrată pentru a-ți alina rănile de demult, pe care nici nu știai că le ai. Își prezintă fiecare piesă printr-un scurt discurs personal prin care oferă bucățele din ea întregii mulțimi care se adună încet-încet în fața scenei, legănându-se de pe un picior pe altul.
Distracția nu începe pe stomacul gol
„Piesa următoarea se numește Liniștea nu se împarte“, spune Andra și zâmbește domol. „Am crescut crezând că fericirea mi-o găsesc în alții, dar mi-am dat seama că ar trebui să o găsesc mai întâi în mine“, își continuă ea vorbele înainte de a-și trece degetele peste corzile chitarei și a-i face pe oameni să fredoneze încet, în același ton cu ea.
Mai departe, mai feriți de ochii lumii, dar încă în bătaia muzicii, o mână de oameni se cațără pe plăci de surf, vâslind spre mijlocul lacului unde poposesc preț de câteva zeci de minute, înconjurați doar de inerția apei. Mai aproape de mal, câțiva copii se echipează cu veste de salvare și plonjează în lacul verzui, înotând aproape de părinții lor care încearcă să nu-i scape nici o secundă din ochi.
Cei care au rămas fără locuri pe beanbag-uri își trag suflarea pe marginea de ciment, încercând să-și scufunde picioarele în apa călduță atunci când sunt feriți de privirile atente ale voluntarilor. Ceilalți, care nu și-au găsit încă locul, continuă să hoinărească de la un bar la altul, analizând opțiunile pe care le au la dispoziție pentru restul serii. Unii se opresc în fața furgonetelor cu mâncare, scanând atent meniul pentru a fi siguri că distracția nu începe pe stomacul gol.
Atenție, se cântă!
Între timp, atmosfera din fața scenei mari se schimbă odată cu apariția trupei Ottis Coeur, din Franța. O formație indie, cu două vocaliste îndrăznețe, care reușește să strângă în jurul ei un grup de adolescenți ce dansează cu mâinile ridicate în aer, ascultând cuminți indicațiile artistelor. Dacă nu ești cucerit de accentul franțuzesc și de modul în care piesele curg una după alta de parcă ar forma o poveste, poți fi cu totul cucerit de acordurile de chitară și energia emanată de cele două fete care țopăie și se întind pe scenă în ritmurile propriilor melodii.
„Ideea pentru piesa aceasta ne-a venit în drum spre brutărie – pentru că suntem din Franța și, da, francezii iubesc pâinea – și s-a născut pentru că cineva o supărase pe Camille“, ne spune Margaux. E ușor de observat că cele două artiste se completează una pe alta, de la energia emanată până la modul în care vocile li se pliază reciproc. Personalitatea uneia este o completare pentru a celeilalte, iar asta se vede mai ales mai ales în refrenele melodiilor, precum Je marche derrière toi.
Imediat după concertul fetelor de la Ottis Couer, oamenii au început să se înghesuie în jurul scenei, căci urmau atracțiile principale ale serii: Byron, The Mono Jacks și Muse Quartet, cvartet care a împărțit scena cu ambele formații pentru o treime din concertul fiecăreia. Chiar dacă puteai observa încă de la începutul zilei care vor fi vedetele serii, energia cu care a fost primit Byron pe scenă a rămas la fel de surprinzătoare ca de fiecare dată.
Sărind de la un album la altul
„Am lipsit o singură dată de la Rocanotherworld – cred că oamenii ăștia au făcut festivalul ăsta special pentru noi“, spune Dan Byron, iar publicul începe să țipe, dându-i dreptate artistului. Căldura cu care artiștii relaționează cu publicul e atât de copleșitoare, încât te îmbie parcă să te proptești cât mai aproape de scenă și să urmărești, cu capul dat pe spate și mâinile în aer, întregul spectacol.
Pentru că știu cum să aibă grijă de fanii lor, băieții din Byron îi încurajează pe cei prezenți să facă împreună câteva exerciții de încălzire a corzilor vocale înainte de a cânta în cor Perfect, o piesă scoasă de Timpuri Noi.
Legătura dintre Byron și The Mono Jacks a fost făcută de către Muse Quartet, care a reușit să ridice și mai mult nivelul de energie al publicului. „Dacă ăsta ar fi fost un festival normal la cap, am fi terminat acum. Dar nu este, este Rocanotherworld“, spune Dan Byron înainte să invite pe scenă cvartetul.
În final, pentru că au rămas stăpâni pe scenă și pe mulțime până după miezul nopții, cei de la The Mono Jacks au reușit să treacă prin parcursul lor muzical, sărind de la un album la altul, lăsând piesele să se lege ca într-o poveste din care fanii să dezlege noi înțelesuri. În față, publicul fredona alături de artiști, îngânând versurile ca pe o poezie care nu poate fi uitată. Mai în spate, mai relaxați, oamenii se mișcă de pe un picior pe altul sau țopăie timid, închizându-și din când în când ochii și bucurându-se de muzica ce se revarsă peste ei.
După ultimul bis, un șuvoi de oameni se revarsă spre ieșire, zâmbind cu gura până la urechi, învârtindu-se în piruete și pași de dans sau împiedicându-se de dalele de plastic întinse pe aproape toată suprafața festivalului.
În spatele lor, luminile purpurii încă mai pâlpâie, așteptând următorii artiști, de parcă n-ar ști că s-a mai încheiat o zi de spectacol.