„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Munții din viața mea de Walter Bonatti, traducere de Mihai Tănase, în curs de apariție în colecția Hexagon. Cartea de călătorie la Editura Polirom.
– Fragment –
Printre vocile care șușotesc în micul grup aflat nu departe de mine, o recunosc pe cea a doctorului Bassi: „Incredibil, uremia lui e dincolo de limitele supraviețuirii“. Informația mă lasă indiferent și nu-mi pasă mai mult nici de starea mâinilor mele, roase de stâncă și ger, nici de cea a ochilor mei, încă umflați și arși de vijelie. Înfipt într-un braț, un ac lasă să se scurgă încet un lichid în venele mele secătuite. Și totuși am impresia că renasc în comparație cu acum câteva ore. Patul care mă primește în penumbra casei e cald și uscat. În toropeala reconfortantă a acestei imobilități, simt cum oasele mi se recompun în interiorul corpului, ca și cum până acum ar fi fost sfărâmate.
Orele trec. Perfuzia s-a terminat. Liniștea și calmul domnesc în sfârșit în jurul meu, dar nu și în interior, unde continuă fără întrerupere coșmarul prăpăstiilor, al furtunilor, trăsnetelor, chipurilor, al disperării și al morții.
Reconstitui incredibilul mozaic.
Întâmplarea a făcut ca Andrea Oggioni, Roberto Gallieni și cu mine, pe de o parte, și francezii Pierre Mazeaud, Pierre Kohlmann, Robert Guillaume și Antoine Vieille, pe de alta, să decidem, fiecare grup ignorând proiectul celuilalt, să atacăm în aceeași zi de luni, 10 iulie 1961, Pilierul Central din Mont Blanc, încă necucerit. Este o problemă a alpinismului de un interes indiscutabil, având în vedere frumusețea maiestuoasă a acestui pilier roșu, altitudinea și deplina sa izolare. Surprinși și derutați să ne întâlnim în timpul marșului de apropiere, hotărâm să formăm o singură echipă, în numele solidarității care nu cunoaște nici frontiere, nici discriminări. Noi avem reputația de a cunoaște bine masivul Mont Blanc, ei sunt cei mai buni cățărători francezi ai momentului. (…)
În timp ce escaladăm într-un ritm susținut pentru a ajunge la baza ultimei părți a pilierului, remarcăm că deasupra noastră se formează valuri călătoare de ceață. Nu ne îngrijorăm din cale-afară, atât de aproape e acum succesul. Ne spunem că dacă urmează să se declanșeze o furtună, vom fi pe vârf înainte. În realitate, furtuna ne lovește în plin o oră mai târziu, pe ultima porțiune, tocmai când trecuserăm de patruzeci de metri de surplombe. Coborâm repede, abandonând în perete pitoane, carabiniere și scărițe. Furtuna se dezlănțuie cu violență în timp ce ne regrupăm cu toții pe rarele și micile brâne de la vârful „lumânării“, un pinten de cincisprezece metri înălțime ce servește drept soclu piscului final surplombat.
În jurul nostru explodează tunete și fulgere, aerul e încărcat de electricitate, vântul ne lipește pe fețe o pulbere de zăpadă care ne orbește. Ne aflăm la peste 4.500 de metri altitudine, pe acest pilier care e paratrăsnetul lui Mont Blanc. Noi, cei trei italieni, ne instalăm pe o mică brână; francezii sunt pe cale să se împartă în două grupuri când, deodată, un fulger îi atinge fața lui Kohlmann. Teribila descărcare l-ar fi aruncat în hău dacă Mazeaud, dintr-un salt, nu l-ar fi apucat și n-ar fi reușit să-l țină. Vreme de câteva minute, Kohlmann rămâne ca paralizat. Căutăm niște Coramina și Mazeaud i-o dă să o înghită. Într-un final, tovarășul nostru își revine și putem să ne instalăm. (…)
Începe să se crape de ziuă. E vineri și furtuna durează neîntrerupt de șaizeci de ore. Nu vedem nimic. Ceața și zăpada formează un zid cenușiu și de nepătruns. Abandonăm o parte din materiale. Pioletul nu-l mai am, pentru că în prima zi unul dintre tovarășii mei l-a lăsat să cadă din greșeală. Ne repartizăm sarcinile pentru operațiunile de coborâre care vor urma. Eu voi merge în frunte, plasând pitoanele sau improvizând alte tipuri de ancore pentru a întinde corzile duble. După mine vor coborî Mazeaud, care va avea misiunea să-i ajute pe cei ce vor avea nevoie, apoi ceilalți și, în final, Oggioni, care, mai expert și mai rapid în recuperarea corzilor, va închide formația.
La ora 6 fix încep coborârea în hău și în furtună, pe orbecăite, fără să știu unde voi ajunge. Am imediat impresia că mă găsesc pe o mare dezlănțuită. Vârtejurile de zăpadă mă amețesc. Rucsacul meu, foarte greu, și numeroasele pitoane pe care le port la brâu pentru a ancora frânghiile mă trag îngrozitor în jos și îmi stânjenesc mișcările. Pentru a mă orienta, trebuie să scrutez cu atenție orice detaliu, încercând să identific și să utilizez fiecare cută a peretelui. Mă dor ochii de cât urmăresc cu privirea albul înțepător al furtunii. Manevrele sunt foarte lungi, iar așteptarea corzilor pe care tovarășii mei mi le trimit de sus ca să pregătesc coborârea următoare e și mai lungă. Uneori rămânem agățați în ciorchine câte patru sau cinci de același piton. Trebuie să lucrez cu mâinile goale. De pe o mică terasă unde tocmai m-am oprit, fără să mă pot asigura momentan, mă aplec deasupra golului, în echilibru, pentru a înfige un piton unde pot. Văd o umbră ce alunecă iute de-a lungul corzii: e Kohlmann care, din cauza frigului, slăbește strânsoarea mâinii pe coarda de rapel și cade peste mine, împingându-mă în hău…
CARTEA
Considerat cel mai mare alpinist italian al vremii sale, Walter Bonatti a devenit încă din timpul vieții o legendă pentru iubitorii muntelui din întreaga lume. Ascensiunile pe care le-a realizat în 17 ani de alpinism de performanță uimesc și astăzi prin îndrăzneala și dramatismul lor. Cartea sa de memorii le prezintă în succesiune cronologică pe cele mai importante, de la Grand Capucin până la Pilierul Central din Mont Blanc, Grandes Jorasses și Matterhorn, trecând prin expedițiile care l-au dus pe K2, Gasherbrum IV, Rondoy Nord și vârfurile din Patagonia. În relatarea ascensiunilor sale, alături de încleștarea dintre om și munte, găsim consemnate în permanență emoțiile și gândurile celui pentru care alpinismul a însemnat mai ales explorarea și depășirea propriilor limite. De asemenea, Bonatti arată ce anume l-a făcut să pună capăt la doar 35 de ani unei cariere atât de spectaculoase, își expune concepția asupra alpinismului și reflectează asupra viitorului acestuia.
AUTORUL
Walter Bonatti (1930-2011) a fost un alpinist, ghid, explorator și jurnalist italian. Considerat cel mai mare alpinist al epocii sale, a realizat în premieră ascensiuni extrem de dificile și a făcut parte din expediția italiană care a cucerit vârful K2 în 1954. În 1965, după ce a reușit deschiderea unei rute directe pe fața nordică a Matterhornului în escaladă solitară pe timp de iarnă, a renunțat la alpinismul de performanță. Ulterior s-a consacrat explorării unor teritorii îndepărtate, călătorind în toată lumea și scriind reportaje pentru săptămânalul „Epoca“.