La 82 de ani, Terry Gilliam pare încă tânăr și plin de energie, spun toți cei care îl întâlnesc. Deși la vârsta sa alții s-ar bucura în tihnă de pensie, celebrul regizor s-a întâlnit de mai multe ori cu reprezentanții presei în ultima perioadă, pentru a vorbi despre relansarea versiunilor refăcute ale celor mai cunoscute filme ale sale, despre (evident) tumultoasa sa relație cu marile studiouri și, din fericire, despre viitorul lui film.
În primul rând, Terry Gilliam este încântat de faptul că multe dintre filmele sale celebre, cum ar fi fanteziile Time Bandits și Aventurile baronului Münchhausen, au fost refăcute pentru formatul 4K și relansate de către The Criterion Collection. Această restaurare este un proces care îl încântă pe regizor fiindcă, spune el, îi oferă „șansa de a corecta unele lucruri fără a fi silit să remontez filmul“. Despre Münchhausen, realizat cu mari chinuri în 1988 și pe care Gilliam nu l-a mai văzut de peste 20 de ani, regizorul susține că, „urmărindu-l în timpul restaurării m-am gândit că e un film fantastic, m-am simțit ca și cum n-am fost implicat deloc în realizarea lui“. Și amintește că dacă Brazil, capodopera lui din 1985, a reușit să vadă lumina ecranelor în SUA, asta i se datorează doar lui Robert de Niro, care s-a implicat public în susținerea filmului.
Revenind la problema vârstei, în ciuda părerii lui Akira Kurosawa și Martin Scorsese (că abia după 80 de ani au înțeles cu adevărat posibilitățile cinemaului), Gilliam susține senin că nici acum nu le înțelege, dar afirmă că va continua să facă filme până la capăt. Sau va încerca să facă, Gilliam fiind renumit pentru problemele întâmpinate permanent în a găsi finanțare și susținere pentru proiectele sale care enervează atât de tare mașinăria bine reglată a producătorilor americani.
„Cred că majoritatea realizatorilor nu sunt la fel de nebuni ca mine, mai ales când au de-a face cu Hollywoodul“, spune Terry Gilliam. „În orice clipă în sătucul ăla de numai 5.000 de locuitori, toată lumea pare a avea exact aceeași idee. Dar eu sunt un pervers care vrea să realizeze un film bazat pe altă idee, pe cea pe care nimeni n-o vrea și așa îmi îngreunez foarte tare viața. Cred că am hotărât la un moment dat că am să fac toate filmele pe care nimeni altcineva nu vrea să le facă.“
„Totdeauna a fost o relație conflictuală între mine și Hollywood“, recunoaște Gilliam. „Niciodată n-am făcut compromisuri. Mereu am luptat pentru poveștile mele. Fiindcă despre asta este vorba, despre a spune povești și nu ai voie să îți bați joc de povești. Dar întotdeauna există un moment, la sfârșitul fiecărui film, în care producătorii executivi, care sunt practic oameni panicați plătiți cu o avere pentru a ști mereu ce fac, chiar dacă nu au habar, devin nervoși. Mereu la final, spun: «Vai, schimbă asta și filmul va fi OK». Mereu mă confrunt cu asemenea situații. Singurul mod în care am câștigat aceste bătălii a fost asigurându-mă că actorii principali au fost de partea mea. Pentru că eu, ca regizor, nu am putere. Doar starurile au putere. Așa am reușit să-mi fac filmele. Oamenii care finanțează trebuie să creadă întotdeauna că știi exact ceea ce faci, chiar dacă nu ai habar. Totul este o păcăleală, o prefăcătorie.“
Un artist în stilul lui Gilliam nu prea are cum să se simtă bine în ziua de azi, de fapt chiar a avut câteva ciocniri în ultima perioadă cu susținătorii noilor ideologii sau „realități“. „Primul spectacol al trupei Monty Python a avut loc în 1968, într-o perioadă incredibilă, iar serialul a început să fie difuzat la TV în 1969“, își amintește regizorul. „Știm astăzi că așa ceva nu se va mai întâmpla niciodată, nu va mai exista vreodată un moment în care BBC să ofere o asemenea ocazie și libertate unei trupe cum am fost noi. Foarte repede, toți tinerii inteligenți au dorit să urmărească Monty Python. Eram lipsiți de respect, sarcastici și făceam haz de absolut orice. Cred că avem cinci simțuri, plus un al șaselea simț, un soi de intuiție, și al șaptelea, care este umorul. Simțul umorului este cel mai important. Poți să-ți pierzi auzul, poți să-ți pierzi simțul tactil, dar nu ar trebui să-ți pierzi niciodată simțul umorului. Iar el este cel mai amenințat în acest moment.“
Gilliam se simte foarte deprimat de lumea prezentă: „Astăzi“, continuă Gilliam, „nu mai există un sentiment de comunitate, fiecare se simte jignit, se simte o victimă. Tot ce contează în zilele noastre sunt idealurile egoiste ale multor comunități mici, care devin din ce în ce mai fragmentate și din ce în ce mai extremiste. Nu mai există dorința de a dezbate sau bucuria de a avea opinii diferite. Paradoxal, sentimentul de comunitate s-a pierdut și de a fi cu adevărat excentric, diferit de ceilalți, de a fi «ciudat» în sensul original al termenului: care însemna a fi excentric, bizar, a te distra. Totul este dominat de ură, dominat de fobii și dominat de ignoranță. Da, ăsta e miezul problemei. Este ignoranța. Pentru că, dacă contează doar opinia unei persoane, nu poate exista progres. Nu există nici un simț al realității. Singurul adevăr este adevărul meu sau adevărul tău. Ceea ce contează este versiunea mea asupra realității și dacă nu ești de acord nu înseamnă doar că avem opinii diferite, ești «fobic» față de opinia mea. Este folosit întotdeauna acest cuvânt mizerabil, «fobic». Ei bine, eu sunt fobofobic. Urăsc ura. La dracu’ cu toate aceste fobii!“.
Gilliam susține că singurul mod în care atenția lui poate fi distrasă de la această realitate este lucrând la filme. Noul lui proiect este The Carnival at the End of Days și, din declarațiile sale, deja a reușit să obțină o finanțare pentru film și că a ales actorul din rolul principal. „Ideea filmului este că Dumnezeu a decis să elimine omenirea fiindcă aceasta a reușit să facă praf frumoasa lui grădină. Singurul care încearcă să îi salveze pe oameni este Satan, fiindcă, fără aceștia, diavolul al rămâne fără job. Va fi o comedie, oameni buni!“