Rubrici  -  George Onofrei  -  Lebădă neagră la cuptor, cu garnitură de Nicu și Marcel  -  

Suntem noi oare contemporani cu finalul unor cariere politice sau, mai degrabă, asistăm la finalul vieții politice, cel puțin în România? Dilema asta vine dintr-un soi de angoasă puternică pe care scena publică de la noi a ajuns să o exercite asupra noastră. Mă rog, asupra noastră, a celor tot mai puțini care suntem atenți la ea dincolo de perioadele intense cu alegeri. Coaliția stânga-dreapta întinsă pe o perioadă atât de lungă și fără nici un semnal vizibil că și-ar putea epuiza resursele de colaborare prea curând este un experiment cu totul nou pentru tânăra noastră democrație.

Cu excepția episodului USL, când petrecerea s-a spart destul de repede și când alianța a fost, mai curând, una de conjunctură între PNL și PSD împotriva „balaurului“ Băsescu, în general socialiștii și liberalii nu au făcut casă bună împreună.

Teza care ni se servește astăzi e că alianța a fost musai de făcut pentru a salva țărișoara de in­flație, de război și de prețurile mari la energie. Mai plauzibil pare că, de fapt, un președinte pe picior de plecare, foarte comod, și-a dorit multă liniște pentru el, cu protocol de nivel înalt, fără să fie nevoie să dea seamă cu privire la cheltuieli și, în general, să nu fie nevoit să pună osul la vreo treabă mai serioasă. Așa că a reevaluat PSD, fostă Ciumă Roșie și fost adversar numai bun de folosit pe post de „votați-mă pe mine ca să scăpăm de ăștia“. Ne-a scăpat până când s-a îndrăgostit (iremediabil, se pare).

Azi avem două partide de tip PSD

Am mai abordat subiectul în acest colț de pagină: când ai guvernarea asigurată de o coaliție-mamut, erodezi foarte puternic ideea de opoziție, una care este esențială în orice democrație. Și când era dreapta mai mult sau mai puțin unită la putere, majoritatea acesteia era una fragilă, și opoziția PSD funcționa, mai ales că în perioadele în care nu deținea guvernarea chiar se pricepea la jobul constituțional de opozant. La fel, când PSD a deținut puterea și, în stilul caracteristic, își dădea repede cu stângul în dreptul prin apucăturile sale proverbiale, dreapta reu­șea să strângă energiile din societate anti-PSD și mai apoi să-i arunce pe socialiști, prin vot și alianțe, în opoziție. Doar că azi avem două partide de tip PSD, unul veritabil și unul care, cel puțin la bază, prin aleșii locali și județeni, împărtășește cam aceleași gânduri și aspirații cu colegii săi mai mari.

Mai asistăm la o premieră: PSD a adoptat, la umbra sinecurilor împărțite cu mare dărnicie pentru clientela sa politică (nici PNL nefiind mai prejos) și a bugetului făcut bucăți în același stil proverbial, o cumințenie nespecifică, fără mișcări bruște, fără atacuri la adresa Justiției (mă rog, căpeteniile ei s-au băgat singure într-un pact nescris cu puterea), fără discursuri anti-UE sau anti-NATO. Cuminți-cuminți și cu un leadership șters de tot. Cu toate milioanele de euro băgate în consultanți și publicitate, Ciolacu nu e nici Adrian Năstase, nici Ion Iliescu, ba nici măcar Liviu Dragnea. N-are vână, n-are verb, nu ratează nici o ocazie să ne demon­streze că i s-a pus pe cap o pălărie mult prea mare în raport cu anvergura funcțiilor publice pe care le ocupă. În schimb, în subterane pare destul de abil în a-și ține dușmanii aproape și a-i ameți să nu miște în front. Gabriela Firea și Sorin Grindeanu sunt două exemple importante. În loc s-o lase pe doamna Pandele să își va­dă de pregătirea campaniei pentru primăria capitalei, o surghiu­nește mai departe în funcția de ministru, cu un portofoliu fără prea mare importanță, inventat cât să o țină ocupată. La fel de ocupat îl ține și pe Grindeanu, la Ministerul Tran­sporturilor, un cadou otrăvit ca să îl țină și pe el captiv să nu se gândească la a ridica ceva pretenții suplimentare în cadrul partidului.

La PNL, leadershipul a rămas în seama unor foști plutonieri de teapa generalului Ciucă, adus cu forța în politică de Klaus Iohannis deoarece știe să execute frumos orice comandă fără să pună nici o întrebare, după experimentul ratat numit Florin Cîțu și „echipa câștigătoare“. Rareș Bogdan pare ținut în continuare de sămânță, dar, oricum, doar latră și nu mușcă deloc. Oameni cu greutate mai mare, precum Ilie Bolojan, sunt ținuți la mantinelă sau cel puțin nu sunt deloc încurajați să vină la București să preia funcții importante. Poate nici nu-și doresc. Dar unul ca Gheorghe Flutur, fost scrib din oi pe dealurile Bucovinei, s-a oploșit cu mult sârg la vârful PNL și nu dă drumul la ciozvârtă.

Toată lumea e la putere

Așadar, fără opoziție importantă în acțiune, cele mai mari partide ale națiunii au intrat în a doua parte a celui de-al doilea an de guvernare, cu o rocadă de premieri reușită fără scandal și fără gânduri de divorț. Ba, mai mult, s-au prins că ar putea domni li­niștiți și după 2024, cu „Nicu și Marcel“ lipiți unul de altul într-o tovărășie aproape mistică. Cu AUR suflându-le votanți ca la balamuc celor două partide, singura grijă a PSD va rămâne nu să câștige ca pe vremea lui Dragnea alegerile cu 45% și să poată face singur, la redistribuire, majoritate simplă, ci să aibă un 10% în fața PNL și să-l mențină în rolul de frate mai mic al guvernării. O provocare suplimentară o reprezintă și nevoia ca little brother să nu cadă sub 20%. Am ajuns și ziua în care pesediștii să se îngrijoreze ca peneliștii să nu ia prea puține procente!

Monstrul acesta guvernamental crește însă o formațiune extremistă precum AUR mai mult decât ar reuși ea pe picioare proprii, pentru că, pe lângă temele suveraniste sau ghiveciul de cons­pirații care îi alimentează capitalul politic, devine și refugiul perfect pentru nemulțumirile generate de proasta guvernare. Consecințele care se vor abate asupra tuturor mai târziu s-ar putea dovedi dramatice, mai ales că noi ne-am mai jucat cu focul cu fo­rmațiuni precum PRM-ul lui Va­dim, iar „sistemul“ a fost tare în­crezător că nu-l scapă la vale. Ei, cam de fiecare dată experimente de acest tip au fost scăpate la vale. Cu consecința de a-i mai da, spre exemplu, lui Iliescu un mandat.

Când nu mai ai viață publică deoarece toată lumea e la putere, cu o politică de cadre care respectă principiul că nimeni nu poate fi mai deștept decât cuplul de mediocri „Nicu și Marcel“, riști să distrugi nu doar spiritul civic, ci și orice dezbatere reală din societate. Singurele dezbateri rămân cele pe care puterea le coace seara pentru a le da fraierilor ceva de discutat a doua zi, alături de cele care condamnă oculta mondială, preamăresc energiile din tunelurile dacice din Bucegi sau urmăresc interzicerea cincige-ului.

Salvarea vieții noastre politice ar putea veni de la celebrele lebede negre din următorul an și mai bine. Și nu mă refer la câștigarea en fanfare a alegerilor europarlamentare de către AUR (deși nu e exclus), căci asta ar suda și mai tare PSD și PNL, ca să meargă în restul alegerilor împreună, unindu-se strâns ca să ne scape de „zărghiți“. Ci la problemele economice grave în care acest guvern se afundă, în vreme ce Vestul Europei sau SUA dau semne că încep să mai rezolve inflația care mușcă din venituri. Aici PSD s-a dovedit egal cu sine însuși odată ajuns la pușculiță: a spart-o și a cheltuit tot din ea anul trecut, când duduiau veniturile la buget în mod artificial, grație inflației galopante care producea mai mulți bani din TVA și din prețurile astronomice la energie. Cu un an și jumătate înainte de alegeri, băieții noștri, în frunte cu premierul „Marcel“, parte integrantă a cuplului „Nicu și Marcel“, nu prea mai au cu ce bani să arunce în stânga și dreapta – nu atât în populație, cât mai ales în neamuri, neveste, și, mai ales, amante. Cam trist!