Discutam deunăzi cu un critic literar și, dintr-una în alta, ajungem și la subiectul creațiilor, literare el, teatrale eu, care sunt modeste ca realizare. Ce facem? Cum ne raportăm la ele?
În cazul formelor de expresie creativă cu autor individual (literatură, arte vizuale, compoziție muzicală) și mai concrete ca suport de conservare, lucrurile sunt simple. Lași cartea din mână, nu-ți mai pierzi timpul și energia cu ea. Treci rapid prin fața tabloului, sculpturii sau ce-o fi ea și le ignori.
În cazul creațiilor colective, precum artele spectacolului, lucrurile sunt puțin mai complicate. În acest teritoriu, succesul sau ratarea sunt de împărțit între toți membrii echipei. Aici reușita vine dintr-un cumul de factori estetici, din balansul atât de necesar între elementele ce compun artele sincretice care adună cuvânt scris/ rostit, scenografie, ecleraj, sonorități, expresivitate corporală. În cazul lor, întrepătrunderea și reciprocitatea semantică sunt garanția împlinirii. Nu ieșitul în evidență, nu egourile, nu acapararea prim-planului, ci conlucrarea, stimularea creativă în beneficiul privitorului.
Un privitor care, în tendințele momentului, este tot mai frecvent inclus în spectacol, devenind participativ, reactiv și altfel decât prin aplauzele de final.
Chimii efervescente ori sulfuroase
De ce nu iese uneori? Greșeli de distribuție, actrițe și actori ce primesc roluri nepotrivite, care le depășesc potențialitățile profesionale. Incompatibilități între artiști (cei ce se văd în luminile scenei ori cei ce nu se văd deloc, dar al căror aport e esențial în procesul ascuns de ochii spectatorilor, din perioada repetițiilor). Regizorul alege textul în funcție de temele care-l preocupă la un moment dat. Fiecare director de scenă are în portofoliul personal (sau ar trebui să aibă) proiecte la care meditează adesea ani la rând, în orice caz, măcar luni întregi până când găsește producătorul ce rezonează la unul dintre ele. Mare parte din ce ajunge în scenă în seara marii întâlniri publice care e premiera e deja în gândurile acestuia în liniile generale pe care le dezvoltă cu scenograful, coregraful, compozitorul, actorii.
Sistemul de lucru variază, unii rămân deschiși și pregătirea noii creații e un work in progress definitivat cu ceva vreme înainte de prima reprezentație. (Firește, am simplificat prin această standardizare forțată de dragul clarificării, procesul e mult mai complex, cu suișuri, coborâșuri, adesea curbe periculoase, scrâșnet de frâne și scântei, cu răsărituri luminoase și momente de splendoare.) Drumul acesta sinuos cu chimii efervescente ori sulfuroase se încheie în seara întâlnirii cu privitorii.
Ce face criticul teatral dacă un spectacol e de neprivit? Prima variantă: părăsești sala. La pauză, dacă spectacolul are pauză. Sau înainte de asta, în orice punct în care consideri că nu se mai poate repara nimic, că eșecul e cert. Și că nu deranjezi nici artiștii, nici pe cei din jurul tău prin ieșirea intempestivă.
Plecarea e un gest de auto-apărare, nu are rost să-ți consumi vremea cu ceva neinteresant. În esența ei, e și o reacție de sancționare drastică, întrucât arată că nu merită să-ți pierzi timpul profesional. Credeți-mă, în lumi teatrale atât de mici ca a noastră, nici nu se încheie reprezentația și deja se știe că X a plecat.
Liniștea creată în jurul unei creații
O altă variantă: tragi un pui de somn! Dacă nu ești spectator specializat. George Bernard Shaw spunea că dormitul la un spectacol e o formă de critică teatrală. Am văzut cu ochii mei asemenea reacții prin Europa, la turiști, mai ales asiatici, care-și includ în pachetele sejurului și un spectacol, iar, dacă nu e pe măsura așteptărilor, valorifică situația în folos personal, ațipind.
În contexte reactive de gen, deontologia te obligă să te reții de la a scrie o cronică. Poți, eventual, să faci o notiță cu precizarea motivelor părăsirii incintei. Dacă ești decis să scrii, atunci musai să reziști până la aplauze. Aplauzele sunt și ele o expresie critică și ar trebui ca intensitatea lor să fie direct proporțională cu succesul ori insuccesul.
Ovațiile îndelungi, bravo-urile care se aud și care răsplătesc o creație pot fi sincere, spontane, dar și plănuite. O să dați ochii peste cap, o să ridicați din sprâncene, dar s-au văzut multe cazuri, inclusiv la case mari. Prieteni ai teatrului sunt așezați în puncte cheie ale sălii și, bazându-se de principiile psihologiei maselor, lansează aceste îndemnuri preluate mimetic (la fel ca ridicatul în picioare) de restul grupului de spectatori.
Revenind la întrebarea din deschiderea articolului, o altă formă de sancționare critică e liniștea creată în jurul unei creații. E o măsură ale cărei efecte sunt palpabile pe termen mai lung, cei care vor fi curioși peste niște decenii în privința receptării de la data lansării ori a vernisajului își vor da seama că tăcerea din jurul ei e o modalitate de a spune că n-a meritat să-i dai atenție.
Căci rostul criticului, indiferent de specialitatea lui, e să valorizeze un demers estetic și să-l așeze în memoria culturală prin reflectare critică. Ori să nu-l arhiveze prin scris, indicând ferm că e lipsit complet de valoare. Și e bine să fie uitat rapid, ca măsură de protejare a memoriei personale și a celei colective.